„Draaagoş”, am spus (vorbeam, nu ştiu de ce pe nas; din gură îmi ieşea un fel de bocet trist şi fonfănit), „unde ai lăsat copiiilul? L-ai dat de sufleeet?”

  El nu mi-a răspuns, dar eram sigur că mă auzea.

  „Iţi arde şi ţie de joaaacă?” am continuat eu, „sau poate că nu te interesează şi vrei să pălăvrăgim despre altcevaaa…”

  Pe urmă, mi-am rezemat fruntea de marginea mesei albastre, vopseaua era încă proaspătă, mi se lipea de păr, ochii mă usturau deşi îi ţineam închişi.

  „De ce nu-mi răspunzi?” am întrebat. „Doar ştii că sunt un copiiil, poate sunt chiar copilul ălaaa. Vrei să-mi întind mânaaa, să-ţi şterg praful aşternut peste gu-răăă? …”

  M-am ridicat, am dat scaunul la o parte.

  „Tu, Dragoş”, am spus (acum nu mai boceam, îmi revenise vocea normală), „există undeva, nu mai ştiu unde, o balenă gigantică, umblă pe mări şi pe oceane, poate că ea decide… Lipit de pântecul ei se ţine masculul, micuţ, cât un chibrit. El stă acolo nemişcat, cum stai tu acum, şi nu funcţionează decât atunci când ea simte nevoia să germineze. Pe urmă intră iar în nemişcarea lui. Iar tu, Dragoş, degeaba taci şi te prefaci că dormi. Mă uit la tine, semeni leit cu ăla, atâta doar că tu eşti incredibil de bătrân. Poate că dormi lipit de pântecul ei nevăzut sau înăuntru pântecului, cine ştie? …

  Dragoş tăcea, lumina îmi înţepea ochii, mă ameţea. Am făcut câţiva paşi prin odaie, apoi m-am întors din nou lângă el.

  „Bă, căcănare”, i-am spus, ca să mă echilibrez, „de unde ai făcut rost de bascheţii ăia împuţiţi? Te pomeneşti că faci şi sport acuma…”

  Vorbeam singur, penibil de singur. Mă vedeam şi mă auzeam şi-mi venea să plâng. Era nespus de greu, poate că iar nu mă pregătisem îndeajuns. Impulsul lucid al revanşei îmi răscolea toată drojdia orgoliului amestecată cu îndoiala şi cu neîncrederea în mine.

  „Află, bătrâne”, am spus (vorbeam tare, aproape zbieram) „află că, mai demult, făceam şi eu sport şi, fii atent, placam frumos, aveam şi viteză, eram numai voinţă şi forţă, nu mă gândeam la nimic, o nebunie întreagă!” împingeam la grămadă cu umerii şi cu ceafa, disperat şi fericit. Câteodată mă trezeam în afara grămezii, cu balonul în braţe, şi alergam ca şi cum ăsta ar fi fost unicul scop al vieţii mele, ca şi cum dacă aş fi ajuns dincolo de buturi şi aş fi culcat balonul acolo s-ar fi săvârşit una din marile minuni ale lumii. Atunci totul în jurul meu dispărea, mi se părea că alerg de secole, pe un teren nemărginit.

  Ceilalţi alergau şi ei înnebuniţi, să mă prindă din urmă, să mă dărâme. Aş fi putut să pasez balonul şi atunci altul ar fi devenit ţinta furiei lor, dacă alergam înainte…” îmi auzeam glasul, îmi era ruşine de mine.

  „Şi mai află, bătrâne, că odată, pe când goneam aşa, s-a ivit în faţa mea un domn în vârstă pe care îl ştiu foarte bine fiindcă l-am mai văzut la o braserie unde stătea la masă cu un puşti, mâncau amândoi îngheţată, în orice caz ceva cu frişca (la plecare a aruncat cu un ban în mine; pe urmă l-am văzut la braţ cu doamna Gerda, dar tu n-o cunoşti pe doamna Gerda, e una care există, o prietenă de-a mea…). Şi, pe deasupra, l-am întâlnit la domnul Sima, în depozit, se prefăcea că doarme, ca şi tine… Atunci, pe teren, domnul acela mi-a făcut semn să mă opresc, m-a întrebat: „de ce alergi? unde alergi?” „Tu, domnule”, i-am răspuns, „nici nu bănuieşti şi dacă ţi-aş spune nici nu m-ai crede…” De fapt, nu prea ştiam nici eu dar îmi era egal, nu mă interesa…”

  Dragoş continua să tacă. Lumina îmi pătrundea prin piele, încerca să mă pietrifice. M-am gândit o clipă la Zenobia, am văzut-o de parcă ar fi fost la câţiva paşi de mine: stătea cuminte, cu mâinile în poală, la gura scorburei noastre, pe un maldăr de trestii uscate. Mă aştepta. „Ajută-mă”, i-am strigat.

  „Tu faci pe mortul şi taci”, i-am spus apoi lui Dragoş, „ai uitat că şi tu eşti copil…”

  Atunci lumina sau poate întunericul a început să se schimbe. Vedeam prin pleoape cum totul în jurul meu se spaţializa altfel. Fiecare obiect părea că există numai ca să realizeze distanţa altuia. Sticlele de pe etajera roşie, clepsidra, statueta-bust intitulată Espe-rance, ciocanul aflat alături pe pervazul ferestrei, tăbliţa argintie cu inscripţia Reserve intrau pe rând în jocul acesta al distanţelor.

  Pe urmă, dreptunghiul transparent s-a rotunjit şi a început treptat să se lărgească, să devină tub. Stăteam la capătul tubului, lângă Dragoş, printre distanţe. Eram din nou liniştiT. În faţa mea se întindea, ca un ochean uriaş, tubul, pe marginile căruia se desena ceva ca un cerc negru, deşi fără culoare. De fapt, nu era nimic acolo. Iar înăuntru cercului plutea o lumină albăstrie şi blândă, nu ştiu cum să spun, o iradiere în care totul părea albăstriu, până departe, la nesfârşit. De acolo venea un vuiet, ca răsuflarea unei balene gigantice. Şi tot acolo, pe un maldăr de trestii uscate, şedea Zenobia, mă aştepta, dar eu ştiam că ea se afla dincoace, la capătul acesta care poate că era capătul celălalt, şi nu vroiam să alunec încă în albăstriul tubului. „Sunt cuminte”, i-am spus şi am zâmbit amândoi.

  Simţeam cum abisul fără sfârşit al tubului încerca să mă aspire dar izbuteam să rezist. Lângă fruntea mea, Dragoş dormea neclintit şi moale. Vedeam cum genele i se lungeau şi fâlfâiau în undele luminoase.

  „Poate că ne vedem pentru ultima oară”, i-am spus, „poate că nici nu exişti dar tot mai am timp să-ţi spun un cuvânt, unul singur, ultimul…”

  I-am spus cuvântul, n-am să-l repet, poate că nu-l mai ştiu, i l-am suflat în nări. El a tresărit, s-a uitat o clipă la mine cu un singur ochi, părea indiferent,