Intuind oarecum sensul exemplar al existenţei sale m-am mai întors o dată spre ostrovul pustiu. Pe urmă am pornit şi eu, târât de lanţul caprelor mele, pe malul mlaştinei, spre casa acoperită de iederă acum ruginie a domnului Sima.

  * La Centrul Cultural din Tenggarong, în apropiere de Samarinda (pe coasta răsăriteană a insulei Borneo), se află un ciudat animal, un soiu de tigru, pasăre, capră, şi elefant, capturat în jungla din Borneo. Animalul are picioare de capră dar cu gheare de pasăre, corp de tigru, aripi, trompă, coarne, şi e înalt cam de un metru.

  12. Când am ajuns acolo am bătut în poartă, ştiam că n-o să-mi răspundă nimeni. Apoi am sărit gardul, sub paşii mei foşneau frunze uscate, nucile se înnegriseră, cădeau, călcam şi peste ele.

  Uşa era întredeschisă dar n-am intrat. M-am dus pe veranda din faţa casei, lângă o măsuţă, m-am aşezat pe o bancă şubredĂ. În jurul meu vedeam urme proaspete de locuire, ca şi cum casa ar fi fost părăsită de puţină vreme, în mare grabă.

  Veranda aceea de câţiva metri pătraţi, înecată în linişte pustie, avea două laturi acoperite cu geamuri şi două laturi libere, descoperite.

  Stăteam pe bancă şi mă gândeam la una şi la alta, maşini ale vremii. Ţineam în mână o carte de joc găsită la picioarele băncii, valetul de treflă, fireşte.

  Mă gândeam, de pildă, la foarfecă turbată care mi-a muşcat într-o bună zi degetele, pe când vroiam să-mi tai unghiile, la catarama curelei care mă izbea făcân-du-mi vânătăi în fiecare dimineaţă când îmi scuturam de praf pantalonii, la afurisita de lamă care îmi zgâria bărbiţa de câte ori vroiam să mă rad, la crenguţa de prun care încercase, într-o seară, să-mi scoată ochii, la ciocanul care mă izbise cu duşmănie înnegrindu-mi o unghie numai pentru că trecusem pe lângă el, şi aşa mai departe.

  Sigur, asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui şi ele sunt uşor trecute cu vederea. Dar când te loveşti de cinci ori în aceeaşi zi de aceeaşi piatră pe care de fiecare dată o dai la o parte şi când ţi se învineţeşte degetul mare de la picior şi te doare de-ţi vine să urli, devii prudent, începi să te gândeşti vrând-nevrând că piatra, de pildă, zăcea acolo numai ca să-ţi pândească trecerea…

  Pe urmă am pus valetul de treflă pe masă şi nu m-am mai gândit la nimic.

  * La Dalton (Massachusetts), zeci de mii de omizi au ocupat arborii unui cartier după care au pătruns şi în case. Mai multe apartamente au fost evacuate. Pentru distrugerea invadatoarelor au fost folosite jeturi puternice de apă, aspiratoare gigant etc. Se speră că în curând toate frunzele copacilor vor fi devorate de omizi, ceea ce va determina şi moartea oaspetelor nepoftite.

  13. Atunci a venit bondarul. Şi cum zbura în-veşmântat în minunatele lui dungi galbene-cafenii s-a năpustit deodată, zbârnâind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se căznea disperat să treacă prin el. Se agăţa cu ghearele, se învârtea în loc, cădea… Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumină portocalie. Acolo ţinea morţiş să ajungă bondarul. Şi se izbea atât de tare încât mi s-a făcut milă de el.

  „Tu, bondarule”, i-am spus, „nu vezi că în faţa ta e un geam şi că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poţi să vezi. Simplitatea erorii te împiedică şi te doboară la pământ. Aşa păţim şi noi: ne poticnim, orbiţi de transparenţE. Încearcă şi tu mai la dreapta sau mai la stânga, pe unde ţi se pare că n-ar fi nimic…”

  Dar el se zbătea furios, îşi apăra cu îndârjire traiectoria înverşunată, izbea cu aripile şi cu picioruşele geamul, încerca să-l spargă, se încăpăţâna să treacă dincolo, prin el.

  Când a căzut ameţit, pentru a nu ştiu câta oară, am vrut să-l ajut, să-l iau pe cartea de joc ca pe un făraş şi să-l arunc pe una din laturile libere. Dar l-am căutat degeaba. Dispăruse. Găsise singur calea…

  Am mai rămas, nu ştiu cât, pe bancă. Trecuse vremea erorilor. Soarele începea să coboare. Departe, lătrau nişte câini. Doi oameni umblau printr-un copac stufos. Poate aveau o schelă acolo, făceau un turn, cine ştie, dar eu, de pe verandă, nu-i vedeam decât pe ei şi copacul. Pe ei, umblând prin copac.

  Când s-a coborât, venise timpul să intru şi eu în casă…

  * Claude Papper semnalează cel puţin 500000 cazuri cunoscute de violenţă asupra persoanelor vârstnice, produse de proprii copii sau de nepoţi ai victimelor.

  14. Am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat.

  În încăperea de jos era atâta linişte încât îmi auzeam respiraţiA. În aer plutea mireasma dulceagă a florilor domnului Sima, de mult veştejite. Praful părăsirii se aşternuse pretutindeni, puşca aia se afla la locul ei, prinsă în perete, m-am gândit o clipă s-o iau dar am renunţat, nu-mi trebuia.

  Am urcat scara. Lumina şi întunericul nu mai existau, vreau să spun că totul se petrecea într-un ciudat crepuscul, vreau să spun că întunericul şi lumina se contopiseră într-o iradiere de neînţeles şi de nedescris.

  În odaia de sus am dat cu ochii de Dragoş (îl vedeam prin pleoapele închise), dormea cu faţa spre uşă, ghemuit pe o masă albastră, sub fereastra care dădea spre mlaştini.

  Părea neschimbat, purta aceleaşi zdrenţe străvechi. Doar în picioare, în locul opincilor, avea acum o pereche de bascheţi.

  M-am apropiat de el.

  „Scoală-te”, i-am spus, „să stăm un pic de vorbă.”

  El nu s-a clintit, dormea cu îndărătnicie. Dincolo de fereastră vârfurile trestiilor se balansau în vânt, câteva păsări răzleţe zburau pe deasupra lor la mică înălţime. Le-am numărat atent, erau nouă.

  Am tras un scaun lângă masă şi m-am aşezat cu