11. M-am oprit pe o colină, la poalele unei vii şi ale unui lan de porumb uscat. La picioarele mele, sub panta abruptă, curgea alene râul. M-am întins la pământ, cunoşteam fiecare bolovan, fiecare copac. Mai jos, în mijlocul apei, se afla limita strictă a plimbărilor mele din primăvară cu barca aceea ponosită (simţeam parcă în tălpi lemnul putrezit sub pojghiţa de smoală). Acolo, pe un mic ostrov, mă întâlneam de obicei cu o capră albă cu bărbuţă ciudat de lungă, avea ochi roşii, venea la mal să mă întâmpine, o întrebam „ce mai faci, domnişoară”, câteodată îmi răspundea, behăind pe limba ei.

  Acum ostrovul era pustiu, ierburile i se îngălbeniseră, pe când aici, de-a lungul pantei, buruienile încă verzi se mişcau în vânt.

  Priveam peisajul: mai lipseau doar luntrea, pescarul mulţumit şi câteva răţuşte, eventual sălbatice, plus lebăda şi vânătorul cu puşca şi câinele fidel şi moara, ca să mă simt ca într-o poezioară a duşmanului meu personal Johann Wolfgang Goethe (wurde im Jahre siebzehnhundertneunundvierzig zu Frankfurt am Main geboren, Seine Eltern waren… şi aşa mai departe).

  Atunci a venit spre mine un om urât, îmbrăcat cu o cămaşă neagră de murdărie, despicată în spate de la brâu până aproape de ceafă şi încălţat cu nişte galoşi de cauciuc. Omul târa după el un cărucior metalic ticsit de ierburi şi de buruieni bine îndesate. Trăgea din greu, gâfâind, mergea pieziş pe pantă, mă temeam să nu se prăvălească.

  Ajuns în dreptul meu, omul s-a oprit, m-a salutat, a proptit cu doi bulgări mai uscaţi roţile căruciorului şi s-a aşezat să fumeze o ţigară.

  „Parcă te-aş cunoaşte de undeva”, m-a iscodit el după ce a tras un fum, două. „N-aş crede”, i-am răspuns. „Nu ţi-am adus eu, dumitale, pe vară, nişte lapte?” a reluat el.

  „Nici vorbă”, l-am asigurat eu. „Atunci să ştii că ţi l-a adus nevasta”, a insistat el. „Da’de unde…” ‘ „Păcat”, a spus omul. „Aveam lapte de capră, care e cel mai bun, fiindcă vindecă şi oftica…” „Şi acum nu mai ai?” m-am interesat eu, într-o doară.

  „Nu mai am”, mi-a răspuns. Mă uitam spre ostrov. Capra albă apăruse de nu ştiu unde. Deşi se afla destul de departe o vedeam cum râde la mine săltându-şi bărbuţa.

  „De ce nu mai ai lapte?” l-am întrebat pe Goethe acela. „Ţi-a murit capra?” „Cum să moară?” (Omul m-a privit bănuitor.) „Pe vară aveam patru, cu a bătrână, dar pe una din alea micile am dat-o din cauza nevestei că prea se juca cu ele, nu mai avea timp de nimic, că ele se joacă… Nu-i vorbă, îmi e şi mie mai uşor cu trei decât cu patru, la păscut, că ele nu mănâncă orice, la nimereală. Le duci de lanţ şi ele te trag ici, colo, aleg mâncarea după gust, pe urmă se joacă, le place… Când mă opream să răsuflu alea micile se jucau cu mine, mă călcau în picioare, uite pe-aici mă călcau, pe cap…”

  Mă uitam spre ostrov. Capra albă se topise ca un fum. Mă gândeam că, totuşi, n-avea unde să se ascundă în ierburile mărunte… „Şi te ţii aşa, după ele, tot timpul?” am întrebat, ca să menţin conversaţia.

  „De ce să nu mă ţin, că am trei putini cu brânză de la ele, şi lapte am, şi ouă, de toate, am tot ce-mi trebuie, n-are decât să vină iarna…” „Ouăle, tot de la ele le ai?” „Cum adică, de la ele?” (Omul m-a privit din nou, mirat şi bănuitor.) „Ouăle sunt de la găini, asta ştie oricine, dar de la ele am brânză şi lapte, am de toate… De-asta le strâng şi eu buruieni, că le mănâncă grozav. Le place…” Părea încântat. „Pe vară, le-am strâns o căpiţă. A doua o dau gata până vin ele acasă…” „Păi unde sunt?” „La ţap, unde să fie? Le-am dus la ţap, în altă comună, că acolo e şi apă curată, de izvoR. Înainte le duceam la altă gazdă, dar n-avea apă bună. Le ţin la ţap cât e nevoie. Pentru aia bătrână plătesc o sută optzeci de lei număraţi, o mai şi mulge omul dar acum se alege cu puţin, cam un litru pe zi, tot e ceva… Pentru alea micile mai dau o sută…” „Şi ţapul”, m-am interesat eu, „e vrednic?” „Este”, mi-a spus. „Alea micile sunt de la el…” „Ştiam şi eu pe-aici o capră, una albă (am arătat spre ostrov). „E a dumitale?” „Cum să fie a mea?” Părea indignat. „Aia e alta, care a murit de trai rău. Era a lui Chitic, pârlitul dracului… Vroia să ia în locul ei o iadă de la mine, din sămânţa ăleia bătrâne, dar nu i-am dat-o, cum să i-o dau? Se ruga el de mine, zicea că-mi plăteşte oricât vreau pe ea dar i-am spus: mă, degeaba te rogi tu de mine că nu ţi-o dau s-o surghiuneşti tu acolo, pe ostrov, legată la ţăruş, ca o mucenică. Oricâte parale ai scoate, nu ţi-o dau pentru că la toamnă o tai, o fac pastrama şi o mănânc cu nevasta…” „Şi când s-au întâmplat toate astea?” l-am întrebat.

  „Pe vară”, mi-a spus, „să fie două luni de atunci, de când s-a prăpădit aia albă. Dar să ştii că se mai arată la unii şi-şi plânge soarta… Mai rău e când se arată ca uliu, cu pene, că te ciocane în cap până la sânge, nu ştii ce zace în ea…” „Uite-o!” am spus (râdea la mine, pe ostrov).

  Omul s-a uitat, pe urmă s-a întors spre mine.

  „N-o văd, ţi se arată numai dumitale. Dacă e fără pene, e de binE. Înseamnă că e vremea să te duci unde ştii dumneata…”

  După ce a spus toate astea omul s-a ridicat alene, a aruncat mucul de ţigară care se stinsese de mult între buzele lui vinete şi subţiri, l-a strivit grijuliu cu talpa