Un timp, i-am urmărit de-a lungul digului silueta subţire şi singuratică. De câteva ori s-a oprit, şi-a fluturat mâna.

  „Să fii cuminte”, mi-a strigat.

  * Peste 350000 de canadieni au luat parte la concursuri populare de alergări, de ciclism sau de fugă pe picioroange, în prima ediţie a festivalurilor sportive anuale organizate în memoria lui Terry Fox, tânărul devenit celebru după ce, suferind de cancer şi având piciorul drept amputat, a început „Marathonul Speranţei”. La întrecere au luat parte, printre alţii, o fată oarbă, din Ottawa şi o bătrână de 73 de ani, din Thunder Bay, Ontario.

  9. Am coborât de pe dig, spre partea câmpiei, printre grămezi de buruieni şi flori de câmp, vorbeam cu ele. Poate din cauza aerului meu încă citadin îmi puneau piedică, mă trânteau. De câteva ori m-au zgâriat pe mâini şi pe faţă.

  O pasăre albastră mi-a cerut ceva, am scos din buzunar bucata de pâine şi i-am întins-o pe palmă. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine să-mi ia ochii.

  Mergeam în zigzaguri anapoda, mă învârteam în loc, ştiam că oricât aş fi rătăcit aveam să ajung la timp.

  Mai sus, din gura pădurii, venea un drum, îl cunoşteam, n-aveam pic de încredere în el.

  Apoi au năvălit oile, turme întregi. Cât vedeam cu ochii părea că pulberea pământului tresare, zvâcneşte şi behăie, o avalanşă tremurătoare aluneca pe mii de picioruşe.

  Turmele n-aveau câini, le mânau cu strigăte nişte păstori-militari, goi până la brâu şi smoliţi de soare, îmbrăcaţi în pantaloni de pânză gălbuie şi aspră, târân-du-şi anevoie bocancii prăfuiţi, păstorii-militari mergeau strigând şi învârtind în aer toiegele, ca pe nişte baghete uriaşe. Fiecare dintre ei scotea alte sunete, numai ale lui, cele mai ciudate sunete pe care le-am auzit vreodată. Simţeam, totuşi în ele, un fel de sfială: se vedea bine că oile nu erau ale lor ci ale Marelui Stăpân neiertător şi invizibil, căruia nu se putea să-i scape nimic. Minaţi şi ei, aici, prin arşiţa duşmănoasă a câmpiei, păstorii-militari mergeau ca în delir, cu frunţile spre cer, fluierând, ţipând, chiuind, gemând, mieunând, icnind, lătrând.

  Mergeau cu ochii în sus, halucinaţi, imitând păsările şi vântul şi frunzele. Puţin le păsa de orice în afară de oile cărora li se adresau cu o uluitoare laşitate. Pe unul dintre ei l-am auzit cum încerca să linguşească o namilă de berbec care îşi proptise botul în pământ la câţiva paşi de mine: „Hai mă, Cerbulel…” îi spunea. Apoi o voce a răsunat de departe, acoperind vacarmul: „Vacile, măăă! … Feriţi că le omoară…” Atunci păstorii-militari s-au pornit să scoată alte sunete, alte strigăte, alte chiuituri, la fel de nemaipomenite. Iar oile, înţelegându-i la perfecţie, s-au repezit de-o parte şi de alta a pajiştei, lăsând loc liber.

  Pe drumul dinspre pădure venea cireada calmă a vacilor purtându-şi domol ochii umezi şi coarnele ucigătoare.

  * Constatând că oile suferă mai mult de umezeală decât de frig, un crescător din Noua Zeelandă, şi după el câţiva crescători din Marea Britanie, le-au îmbrăcat în impermeabile confecţionate din polietilenă.

  10. Am mai rămas un timp acolo, mă simţeam bine în păienjenişul moale al pajiştei, aş mai fi stat, dar cerul se făcuse pe nesimţite violet iar peste linia colinei se arăta un nor urât, ca de păcură, şi m-am gândit să-mi caut adăpost.

  Ştiam pe aproape câteva sălcii bătrâne, găunoase, murdare, le mângâiasem altădată firele lungi, îmbâcsite de miruri, care le atârnau pe trunchiuri ca nişte plete, şi am pornit spre ele.

  Mergeam grăbit pentru că cerul se întuneca văzând cu ochii şi auzeam, departe, ecoul înfundat al tunetelor. Apoi, brusc, în jurul meu au început să cadă trăsnetele.

  Cădeau în rafale, unul după altul, ca dintr-o mitralieră gigantică perfect reglată, cădeau troznind şi bubuind, lumina lor mă orbea, cădeau în cerc precis, cu diametrul neschimbat, înconjurându-mă şi urmă-rindu-mă pas cu pas, ca într-o joacă demenţială. Mă aflam în centrul cercului care mergea o dată cu mine şi se oprea cu exactitate de câte ori mă poticneam.

  Când am ajuns la sălcii m-am repezit spre una dintre ele şi m-am ghemuit acolo, printre crengi. Tirul s-a înteţit păstrându-mă la mijloc.

  Stăteam cu fruntea lipită de trunchi, crengile mă înţepau, furnicile începuseră să-mi mişune pe faţă, vedeam prin pleoape exploziile roşii-negre, vibram la vuietul cerului, mi se părea că sosise clipa marelui sfârşit şi aşteptam, nu ştiu de ce, năvala apelor devastatoare.

  Fireşte, nu-mi era frică, grandoarea catastrofică exclude panicile mărunte. Stăteam acolo, sub trăsnete, într-un sfârşit care nu era al meu, puteam să mor, nu depindea numai de mine, intrasem în măreţia altor legi şi ele nu mă făceau neputincios. Eram cum eram, stăteam cum stăteam, dar ce simţeam nu semăna deloc a moartE. Îmi aminteam bine: odată când murisem pentru un timp, mă năpădise o nemărginită melancolie plăcută şi senină. Atunci, mă cufundam într-un fel de bunătate duioasă şi resemnată, pluteam în zonele unui regret imens, nedureros ci doar îndoit. Acum, nimic din toate astea: stăteam ca o piatră sau ca o creangă sau ca o sălbăticiune, cu simţămintele unei pietre, ale unei crengi sau ale unei sălbăticiuni, într-o participare deplină şi activă. Eram o părticică din nimic, gata să reintre în matcă fără să se piardă, firesc şi fără urmă de tristeţe.

  Curând poate (nu mai ştiu) cercul de trăsnete m-a părăsit. Bubuiturile au răsunat tot mai departe, dincolo de colină. Apoi s-au stins şi a urmat o linişte cumplită.

  * în nopţile ploioase, fără lună, din toamna fiecărui an, în satul indian Jatinga (Assam) se adună stoluri imense de păsări de diferite specii. Ele zboară spre orice sursă de lumină, oricât de puternică, zdrobindu-se de pământ sau plutind în cerc, cu mare viteză, timp îndelungat, până cad, moarte de oboseală. Interesant e