„Aveam planuri mari, fii atentă”, am continuat eu. „Aşa, cu barbă numai pe o jumătate a feţii, mă pregăteam pentru marea întâlnire de dragoste. Ţii minte? Veneam şi pe la tine, la atelier… Pe urmă, mi-am ras şi jumătatea de barbă rămasă şi m-am mutat pe-un coridor, pe calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei. Pe urmă, am plecat în mlaştini…” „Cu domnul asistent universitar Ioachim mă mărit”, m-a întrerupt Măria. „O să pleznească mama de fericire…” „Şi Iason?” am întrebat-o.

  „Nu mai ştiu. Sper să fi crăpat şi el…”

  Vorbea în silă, abia îşi suporta cuvintele. Aveam senzaţia năucitoare a unuia care intră într-o cameră unde ştie locul fiecărui lucruşor şi, iată, găseşte totul răvăşit, dărâmat, acoperit de molozuri.

  „Stai să vezi”, am spus, „mai ştiu un caz cu un băiat simpatic, unul Robescu. Ăsta spunea mereu „after you”, îi plăcea lui aşa. Dacă erai cu el şi vroiai să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea „after you” şi te lăsa pe tine să intri primul. Dacă vroia să fumeze, scotea pachetul, îţi oferea o ţigară, spunea „after you” şi aşa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună „after you” şi să ne ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toţi: s-a curăţat, primul, la nouăsprezece ani…” îmi ascultam pălăvrăgeala. Vedeam întreaga încâl-ceală a ghemului pe care îl crezusem bine rostuit. Cunoşteam firul, ar fi trebuit să-l apuc de un capăt şi să trag dar nu se putea aşa, dintr-o dată. Mă temeam să nu sporesc blestemul încâlcelii.

  „Mă sufocau”, spunea Măria. „De mică mă sufocau…”

  Pesemne însă că mi-a intuit neliniştea, s-a gândit să mă cruţe.

  „De data asta ne-am născut greşit, dar nu-i nimic”, a oftat ea. „Poate că data viitoare…”

  Pe urmă s-a aplecat spre mine, aveam pe piept o insignă cu un şarpe.

  „E frumoasă”, a spus. „Mi-o dai şi mie să mi-o pun, un pic?” „Ţi-o dau de tot” (mă bucuram, mi se părea că îşi revine). „Mai am în buzunar una, cu o balanţă. Le-am găsit pe stradă…”

  A luat insigna, şi-a prins-o pe rochie.

  „Am s-o păstrez, ca amintire”, a spus.

  Îşi umflase pieptul firav, mângâia insigna. Mă uitam la ea: aşa, plăpândă cum era, avea de dus o străveche şi cumplită bătălie.

  Atunci i-am pus, pe invers, întrebarea care se pune de obicei copiilor: „Pe cine urăşti tu mai mult? Pe mama sau pe tata?” „Pe amândoi, la rând”, a răspuns ea fără să ezite. „Pe fiecare, dar mai mult pe mama…”

  Pe urmă am tăcut o clipă, înaintea despărţirii. Măria zâmbea ca din altă lume, mângâia insigna.

  * Unei gorile de sex feminin i s-a luat puiul născut în grădina zoologică din localitatea Columbus, deoarece nu vroia să-l hrănească şi îl ţinea tot timpul cu capul în jos.

  7. Câteva zile mai târziu i-am spus Zenobiei că ar fi timpul să ne întoarcem în mlaştini.

  „Aici am terminat, mai avem nişte treburi pe acolo…”

  Eram sigur că Zenobia înţelegea exact ce vroiam să spun chiar dacă tăceam.

  „Şi când crezi că ar fi bine să plecăm?” m-a întrebat.

  „Poate chiar mâine…”

  Zâmbeam, îmi aminteam că odată, mai de mult, într-o zi de martie, stăteam pe culoarul unui vagon de clasa a treia, aş fi fumat, era înghesuială mare, nu-mi puteam mişca mâinile. Venisem devreme la gara aceea periferică, mai era un sfert de ceas până la plecarea trenului când uşa unui compartiment arhiplin s-a deschis brusC. În prag s-a ivit un tânăr înalt şi slab, cumplit de paliD. Îl însoţea o femeie măruntă, abia îi ajungea până la mijlocul pieptului, îl ţinea de mână ca pe un orb sau ca pe un copil.

  „Pardonaţi!” striga ea (vroia să se exprime cât mai frumos), „pardonaţi! …”

  Ceilalţi le făceau loc, cum puteau. Dacă se întâmpla ca vreunul să nu se dea la o parte din drum, femeia aceea mititică îl implora arătând cu mâna în sus, spre faţa chinuită a bărbatului: „îi e rău”… a mâncat o găleată de mucenici…”

  Argumentul acesta convingător a ajutat-o să-şi ducă bărbatul de-a lungul culoarului şi să-l coboare între linii.

  Acolo, chiar sub ferestrele vagonului în care mă aflam, bărbatul s-a lăsat moale pe vine, şi-a tras pantalonii în jos… Avea o privire tristă, pierdută. Femeia stătea în picioare, lângă el, şi repeta disperată: „Pardonaţi! … Pardonaţi! …”

  Ceilalţi vădeau atâta înţelegere a omului de către om încât m-au înduioşat, ca la cinema când eroul moare, nevinovat, în braţele iubitei. Se făceau că nu-l văd, se uitau peste el, spre alte linii cu vagoane de marfă…

  * în cadrul cercetărilor consacrate „maladiei lui Parkinson” s-au început incursiuni într-un domeniu până în prezent necunoscut, cel al regularizatorilor biochimici ai instinctelor şi sentimentelor umane.

  8. Aşa se face că a doua zi am părăsit oraşul. Trenul pleca din aceeaşi gară periferică. De data asta, poate pentru că era la amiază, se găseau destule locuri libere dar noi am rămas la fereastră ca să privim lanurile de porumb îngălbenite, apele nămoloase ale Saba-rului, luncile albăstrii ale Argeşului şi Neajlovul pierdut printre fantasmatice mlaştini şi întunecate păduri…

  Când am coborât în gara aceea, valuri de linişte senină m-au năpădit din creştet spre tălpi, ca să se scurgă în pământ. Mă ameţeau, era bine. Trenul s-a dus mai departe, la Dunăre, o clipă mi l-am închipuit afun-dându-se în apele fluviului, ca un hipopotam greoi, cu pielea încinsă de soare. Noi am trecut peste podul pustiu. Dincolo se întindea până departe digul şi marginea de stuf încă verde a mlaştinei.

  Am mers un timp cu Zenobia, începutul de toamnă acoperise cu flori mov-ruginii goliciunea sălbatică a locului. Pe dig, pământul era negru şi crăpat, ne-am fi putut crede pe craterul unui vulcan.

  Când gara a rămas mult în urmă iar în faţa noastră, pe dreapta mlaştinei, s-a ivit pata roşcată