După un timp ochii mi s-au obişnuit cu lumina aceea scăzută. Singura fereastră a încăperii era acoperită cu o perdea de hârtie neagră, pusă cam strâmb, sub ea se afla o masă de lemn îngustă şi lungă pe care zăcea o formă omenească, un fel de manechin, m-am apropiat de forma aceea, am dat la o parte perdeaua de hârtie, lumina a umplut încăperea.

  „Ia te uită”, am spus, „e chiar soţul doamnei Gerda, mâncătorul de frişca…”

  Şi l-am zgâlţâit destul de tare, „scoală-te”, i-am spus, „şi du-te de cumpără îngheţată, pentru toţi trei…”

  El nu s-a mişcat, părea că nu mă aude, dormea dus în redingota lui impecabilă, ţinea în mâna stângă bastonul cu măciulie de argint.

  „Degeaba”, a spus domnul Sima, „trei zile nu se mai trezeşte…” „Atunci să-l lăsăm să doarmă”, am spus şi mă întrebam de ce vorbeam pe şoptite. „Va să zică, domnule Sima, locuiţi împreună…” „Da de unde!” mi-a explicat domnul Sima, „el e aici doar în treacăt, ca să mai prindă consistenţă…” „Dacă doarme”, am spus, de data asta cu glas tare, „poate că ar fi mai bine să tăcem.” „Aşa e”, a convenit domnul Dima. „Să stăm jos şi să tăcem.”

  Ne-am aşezat fiecare pe câte un scaun şi am tăcut destul de multă vreme.

  * Doi nevăzători britanici au reuşit să traverseze Canalul Mânecii pe schiuri nautice.

  5. Fiindcă mă plictiseam veghindu-l pe cel ce dormea am început să mă uit pe fereastră. De acolo, din odaia de sus, vedeam numai vârfurile copacilor, spre stânga un salcâm, mai în faţă şi spre dreapta un nuc uriaş cu două braţe principale, la orizont un şir de plopi.

  De la un timp vârfurile copacilor au început, pe nesimţite, să se clatine, fiecare altfel, vârful salcâmului tremura uşurel, balansul plopilor mai mult îl bănuiam, cerul părea lipit de ei, se clătina odată cu ei într-un fel de mişcare compactă, vârfurile nucului se înălţau indiferente, ca iarna când îşi uită seva în adâncurile trun-chiurilor.

  Mă gândeam la scândura de jos pe care stătusem, poate vibra şi ea, o sevă năvalnică năpădise lumea, fiorul ei atinsese creanga cea mai de sus a nucului, se abătu asupra salamului… Pe partea liberă a cerului se opri o pasăre, ştiam că era moartă, eram chiar eu pe catafalcul verde, înspăimântător, stăteam în aer rotund şi nemişcat, cu aripile strânse.

  Câteva frunze s-au întins spre mine să mă mângâie, plopii s-au apropiat şi, împreună cu ei, salcâmul. S-au lipit de mine, acoperindu-mă.

  Începuse să se întunece dar distingeam perfect fiecare crenguţă, fiecare frunză fiecare nervură, vedeam până şi petele roşiatice-gălbui de pe cele câteva frunze ale nucului care uitaseră să pice de cu iarnă.

  Pluteam în haloul acela, vârfurile arborilor cuprin-seseră tot orizontul, mă simţeam bine, acolo, mă priveam cu duioşie, fără pic de regret. O melancolie lichidă, dulce-amară, curgea prin mine…

  Deodată totul s-a retras, am reintrat în mine, mă aflam pe scaunul din faţa ferestrei, omul acela continua să doarmă tihnit, cu faţa în sus, pe când alături, pe scaunul său, domnul Sima îşi desena cu arătătorul de la mâna dreaptă un cerc nevăzut şi neîntrerupt, deasupra genunchiului drept.

  Târziu, când am plecat, simţeam o puternică nevoie de a urina.

  * Culcat pe vârfurile ascuţite ale unor cuie înfipte într-o scândura, fachirul elveţian Mir-na Bey (pe numele adevărat Augustin Four-nier) a coborât gheţarul din Saas Fee, la peste 3000 de metri altitudinE. Îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard şi purtând pe cap un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuţă scândura plină de cuie.

  6. Apropierea toamnei acoperise cerul cu sticlă străvezie. Totul părea strălucitor. Mă aflam pe stradă, lângă Piaţa Filantropiei, citeam un anunţ scris cu cerneală pe o etichetă lipită de un stâlp. Cineva îşi pierduse câinele şi oferea o bună recompensă aducătorului. Măria trecea pe partea cealaltă, umbla ca năucă, nu m-a văzut.

  Am traversat strada, am ajuns-o din urmă, s-a oprit, îi luceau ochii, poate din cauza cerului, dar tremura în rochia ei mototolită. Purta un ciorap alb şi unul albastru.

  „Măria”, am spus, „unde umbli de atâtea zile? Ai tăi te caută, la disperare…” „Mă duc acasă”, mi-a răspuns.

  Avea o voce egală, care părea că nu participă la sensul cuvintelor, o resemnare mâhnită îi acoperea faţa. Pesemne că aşa arătau cei care, în zorii Marathonului, aşteptau venirea morţii. Atâta doar că ei se pregăteau s-o întâmpine pieptănându-şi cu graţie pletele lungi… „Bine faci”, i-am spus, „pentru că există, oricât, o dragoste filială, cunosc şi eu un caz, era una, Pero a lui Cimon, pe taică-său îl condamnaseră concetăţenii la moarte prin înfometare, ea l-a salvat alăptându-l zilnic cu laptele ei incestuos…”

  Mă aşteptam ca gluma mea suficient de tâmpită s-o readucă pe Măria acolo unde ne aflam dar ea părea că nu mă aude, stătea în faţa mea ca un pustiu.

  „Mă duc acasă”, a repetat. „Mă duc să mă mărit…”

  Cuvintele îi ieşeau din gură ca nişte cuţite aruncate în ea însăşi, dar mă zgâriau şi pe mine în traiectoria lor smintită. Revanşa îmi şoptea că nu eu hotărâsem întâlnirea aceasta, mă gândeam să nu mă mai gândesc dar aş fi vrut s-o scot pe Măria din apele ei moarte.

  „Să-ţi spun o chestie” (vorbeam repede, s-ar fi putut crede că eram voios), „acum vreo doi ani inventasem un joc, îi ziceam orizontala: puneam cap la cap câteva vieţi, nu-mi trebuiau prea multe, şi mă pomeneam, de pildă, lângă Raymondus Lullus, vorbeam cu el în limba catalană. După un timp, jocul m-a plictisit, era prea multă ciumă şi holeră în el. Atunci m-am hotărât să-l schimb, să trec pe verticală, şi mi-am lăsat barbă. Când a ajuns destul de mare am ras-o de pe jumătatea stângă a obrazului, împreună cu partea de mustaţă respectivă…”

  Măria tăcea, privea în gol, mohorâtă, părea o feme-ie-copil dar sufletul îi