scândură, soarele ardea încă destul de tare, domnul Sima tăcea, zâmbea cu guriţa aia mică a lui, l-aş fi pleznit peste ea, pe urmă l-am uitat, simţeam că se apropie momentul în care toate mişcările mele din ultimele zile aveau să se lege de la sine.

  Din când în când mă încerca revanşa, acum neputincioasă şi sporadică. („Nimeni din miliardele de-oameni care au populat de-a lungul vremurilor pământul ăsta amărât nu ne-a păstrat imaginea iubirii-miracol, şi toţi credeau că iubesc. Nimeni nu mai ştie cât de strălucitoare e iubirea”, şi aşa mai departe…)

  Asta a durat o clipă şi încă una. Deasupra, pe cer, de nu ştiu unde, apăruse un norişor alb, avea exact conturul feţii mele. Acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă s-a lipit un alt norişor, ceva mai mic, privea prin mine. Pe urmă s-au contopit amândoi, curgeau unul prin altul ca nişte ape înfrăţite („să nu mă laşi singur, Zenobia!”). Eram în mine, unul singur, deşi singurătatea dispăruse. Nimic n-ar fi putut să ne desfacă încleştareA. În jurul nostru se lăsase o tăcere uriaşă, ca între două tunete. Vedeam până dincolo, unde se roteau astrele, şi până dincolo de ele. Pluteam uşori şi liberi deasupra pământului pe care ne aşteptau trupurile noastre pline de un simţ al inutilului şi al neantului, distanţele mi se păreau nostalgice, nu ştiu cum să spun. Oceanul de tăcere vuia de zgomotul rotirilor din noi, axele lumii bubuiau printre pilonii încleştării noastre, „mă bucur că ai venit”, spunea domnul Sima, „poate că ne vedem pentru prima oară…”

  Eram din nou lângă el, pe scândură, în curtea aceea năpădită de buruieni.

  * Lui Charles Smith, în vârstă de 137 ani, i-a fost amputat şi cel de-al doilea picior. Din pricina unor tulburări circulatorii, primul picior îi fusese amputat cu doi ani în urmă.

  3. Pe urmă am auzit iar zumzetul oraşului, pesemne că pe străzi viii şi morţii îşi reluaseră forfota din totdeauna, după treburile lor exacte.

  Domnul Sima privea în gol, arăta ca o dărâmătură, ca un câine mort, cred că îl obosise arşiţa crudă a soarelui. Cu unghiile de la mâna dreaptă smulgea aşchii din scândură de sub noi.

  „Lemn putred”, spunea, „cadavrul unui cadavru…”

  Mi se făcuse ruşine, dar să lăsăm… (învăţasem singur să gândeasc cu mâinile.)

  Poate ar fi vremea să recapitulăm”, am spus. „De la gura unuia la urechea celuilalt se naşte, vrând-ne-vrând, o balanţă…”

  Domnul Sima s-a uitat o clipă în sus şi a lăcrimat din pricina luminii prea strălucitoare.

  Acum”, a oftat el, „sunt prea bătrân ca să mai recapitulez, mi-a crescut păr pe urechi, se vede cu ochiul liber…”

  Apoi s-a aplecat spre mine.

  , Uită-te în urechea mea”, a spus.

  M-am uitat în urechea lui, nu se vedea nimic în afara vârfului aceluia gălbui şi a golului negru-cleios acoperit cu firişoare albe şi încreţite.

  „Poate mai înăuntru”, mi-a spus, „unde începe întunericul”, dar nici acolo nu se vedea nimic.

  „Ce vezi?” m-a întrebat domnul Sima.

  „Nimic”, i-am răspuns.

  „Păcat!” a încercat el să mă consoleze. „Ar fi frumos dacă fiecare ar vedea gândurile celuilalt… înseamnă că ai făcut drumul degeaba…” „Oricum, dumneata n-ai nici o vină”, am spus. „Eu te consider şi aşa un înţelept, deşi înţelepciunea dumitale, ca şi urechea, mi se pare cam împuţită… Dar hai să ne închipuim că am venit să-ţi pun întrebarea…” „Ce întrebare?”

  Părea amuzat şi speriat, în acelaşi timp. Ridicase sprâncenele şi încreţise fruntea, ai fi zis că era gata să pufnească în râs sau s-o ia la fugă.

  „N-avea grijă, domnule Sima”, l-am liniştit eu, „n-am să pun întrebarea la care te gândeşti. Poate că nici n-o ştiu… De data asta am să te întreb ceva simplu, ceva care se poate spune…” „Atunci întreabă-mă, poţi să mă întrebi, n-ai decât, nu te opreşte nimeni, nu-i aşa? Uite, întreabă-mă despre pustiul Kalahari, de exemplu, sau despre ce doreşti, dar ţine seama că eu nu ştiu nimic, ce să ştiu? Şi chiar dacă am ştiut vreodată ceva, fii sigur că am uitat.” „N-are a face, domnule Sima”, am spus, „dumneata eşti bătrân, treaba dumitale, poate că ştii vreunul din adevărurile bătrânilor pe care eu n-am avut cum să le cunosc, sau alt adevăr…” „Să vezi”, a spus domnul Sima (şi ai fi zis că îşi vorbeşte singur, la ureche), „dintre adevăruri sau cum le zici dumneata, eu nu mai ţin minte decât unul, pe care n-ai avut cum să-l cunoşti, *fiindcă n-a fost cazul. E singurul pe care ţi-l pot comunica şi te rog să-l reţii: când eşti foarte bătrân, sau chiar ceva mai devreme, te p… pe tine. Ăsta e singurul adevăr pe care îl mai ţin minte…” „Dumneata, domnule Sima”, i-am spus, „joci cu mine un fel de joc care nu mi-a plăcut niciodată…” „Păcat”, a spus domnul Sima, şi zâmbea, îmi venea din nou să-l pleznesc. „Era un joc frumos, ţin minte că îl jucam cu plăcere câteodată. Dar poate că ar fi bine să intrăm în casă, prea arde soarele, cu toate că amiaza a trecut de mult…” „Să intrăm, domnule Sima, de ce să nu intrăm?” am convenit eu şi ne-am ridicat amândoi de pe scân-dură, am intrat în casă, ne-am dus în odaia de sus.

  * O echipă de zoologi australieni a descoperit o specie de broască deosebită de celelalte prin faptul că e capabilă să-şi clocească ouăle în propriul ei stomac şi să nască pe gură puii complet dezvoltaţi.

  4. În casă era mai răcoare, oricum nu ne mai bătea soarele în cap dar din cauza luminii prea puternice de afară acum abia vedeam, urcasem pe dibuite scara interioară.

  „Nu vrei să-ţi fac un ceai?” m-a întrebat domnul Sima de undeva, de lângă mine, mai mult îl simţeam decât îl vedeam.

  „Nu, domnule Sima”, am spus, „nu vreau.” „Foarte bine”, a încuviinţat dorrânule Sima, „atunci să ne aşezăm”, şi am simţit cum împinge un