21. Începusem să regret că o jignisem.

  „Poate am greşit, doamnă Gerda”, am spus, „dar de ce mă siliţi să evoc? ştiţi bine că nu pot să sufăr asta…” „Nu-i nimic”, mi-a răspuns ea, „pe dumneata nu mă supăh niciodată, fiindcă eşti ca un copil”. (Părea că mă înţelesese, deşi pe invers.) „Dacă vhei, nu mai evocăm…” „Nu, nu” m-am opus eu. „Chiar dacă spunem altceva, noi doi vorbim despre acelaşi lucru. Să evocăm, doamnă Gerda!” (în glas mi se strecurase un fir de entuziasm.) „De ce să nu evocăm?” Şi am continuat: „Ştiţi, stăteam la căpătâiul bătrânei şi mă întrebam cum naiba izbutise ea să arunce cu atâta precizie pantofii când abia se mai putea mişca? … Asta nu înţeleg nici acum…” „Câteodată mama avea putehi”, mi-a explicat doamna Gerda. (Acum părea împăcată.) „Mă îmbhăca, zicea că sunt neajutohatĂ. Îmi thimitea phin aeh hochia sau cămaşa sau capotul, făhă să se mişte, veneau sin-guhe.’…” „Vai, doamnă Gerda”, am spus, „pe cuvântul meu de onoare că mă uimiţi! Cum de puteţi vorbi aşa? …” „Atunci să lăsăm”, a propus ea (zâmbea, trebuia să redevin atent). „Ia spune, altfel cum o mai duci? …” „Ceac-pac”, i-am răspuns. „Uite, chiar adineauri jucam un joc în care trăiam toţi într-un vast cimitir şi ne strigam unul pe altul, fiecare din sicriul său…” „Ghoapa mea se află totdeauna lângă a dumitale, nu-i aşa?” a oftat doamna Gerda. I se umeziseră ochii, avea din nou acel uşor tremur în glas…

  Apoi şi-a retras bustul dincolo de vitrină, în farmacie.

  „Ah thebui să plec”, mi-a spus, „am întâlnihe cu soţul meu, îl văd venind…”

  Am întors capul şi m-am uitat în lungul străzii. Abia peste câteva clipe s-a ivit de după colţ, dinspre bulevardul Domniţei, un bătrânel în redingotă, mergea pâş-pâş, se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint, încerca să se ţină drept.

  „Doamnă Gerda”, am spus, „pe soţul dumneavoastră îl cunosc, l-am mai întâlnit dar nu înţelegeam legătura…” „Toţi ne cunoşteam dah uităm legătuhile”, mi-a amintit ea. Apoi a schimbat două-trei vorbe cu farmacistul care nu s-a clintit de pe scaunul său alb şi s-a îndreptat spre uşă.

  Afară, când a trecut pe lângă mine, am oprit-o.

  „Iertaţi-mă”, am spus, „dar ţin neapărat să vă întreb ceva înainte de a ne despărţi: acum, în actuala dumneavoastră viaţă, utilizaţi aceeaşi oliţă?”

  Doamna Gerda a zâmbit.

  „Am una nouă, cu flohicele”, mi-a răspuns, „cadou de nuntă de la soţul meu…”

  Apoi s-a dus plutind parcă în semiobscuritatea galbenă a lampadarelor. Când şi-a întâlnit soţul, el i-a sărutat mâna, galant. Curând au dispărut amândoi, braţ la braţ, după primul colţ.

  A fost ultima noastră întâlnire şi nu prea ştiu exact dacă eram toţi trei de fată.

  Scândura

  1. Semnele, asupra cărora am insistat poate prea mult, mă îndreptăţeau să presimt apropierea unui fel de început şi de sfârşit spre care se părea că mă îndrept, în afara momentelor de slăbiciune, încă destul de frecvente, aşteptam acum liniştit ceva care putea să vină sau nu (îmi era egal). Alungind tentaţiile explicative, partea mea activă, deşi hotărâtoare, nu trebuia decât să mă menţină disponibil.

  Aşa se face că într-o zi de vineri, rătăcind la în-tâmplare pe străzi, am ajuns la marginea de dincolo a unui cartier periferic. Simţeam apropierea câmpului. Străbăteam o uliţă prăpădită, cu şanţuri năpădite de buruieni. Casele păreau nefiresc de mici, nişte cocioabe. Patru copii se ghemuiseră pe scara de ciment a unei clădiri mai răsărite, pesemne o măcelărie, şi mă urmăreau cu privirile, bănuitori. După un timp m-am oprit. Locul acela îl căutasem, o curte imensă, împrejmuită cu un gard de lemn vechi şi putrezit, înăuntru câteva scânduri îngălbenite de ploi şi de soare, aruncate de-a valma. Deasupra porţii, o firmă aproape ştearsă: DEPOZIT DE CHERESTEA.

  Am deschis poarta şi am intrat. Curtea aceea aveam senzaţia că o cunosc bine, parcă dintr-un vis. Mai spre fundul ei se înălţa o casă dărăpănată, cu o singură încăpere la etaj, iar printre scânduri se mişca silueta familiară a unui bătrânel mărunt şi obosit, m-am îndreptat spre el.

  „Bună ziua, domnule Sima”, am spus.

  Bătrânul s-a întors spre mine, m-a privit o clipă.

  „Poţi să-mi spui cum vrei”, mi-a răspuns, „dar să ştii că mă confunzi…”

  Poate nu era chiar el, poate mă înşelasem, dar prea semăna, aşa că m-am decis să-l numesc mai departe aşa.

  Domnul Sima s-a aşezat pe o scândură, avea o gură foarte mică, un fel de guriţă şi zâmbea cu ea, mă simţeam jignit: îmi părea bine că-l revăd dar de ce mă înşelase, atunci, cu lacrimile lui îngheţate?

  „Astă iarnă plângeai, domnule Sima, ziceai că mori, ţineai să mă convingi…” „Stai să vezi”, mi-a răspuns el, „e clar că mă confunzi…” „Mai bine s-o lăsăm baltă, domnule Sima”, i-am spus, „dumneata ai fi în stare să plângi şi acum, ca şoferul ăla care m-a plimbat o zi întreagă pe gratis şi mi-a arătat, plângând, toate instituţiile culturale din Bucureşti, inclusiv Casa Şcoalelor…” „O fi fost beat”, a spus liniştit domnul Sima pe când eu aşteptam plictiseala adâncă, vidul şi neîncrederea care urmează după o solicitare prea puternică.

  Încet, încet, vuietul depărtat al oraşului s-a stins, topit parcă de zăpuşeala zilei (mă gândeam la Zenobia ca la martorul şi arbitrul existenţei mele), m-aş fi aşezat pe scândură, lângă bătrânelul acela.

  „Ce să-i faci, domnule Sima”, am spus, „câteodată ne credem buricul pământului şi poate chiar suntem, pentru că pământul ăsta are sumedenie de burice…”

  M-am oprit să respir, domnul Sima se uita în altă parte, m-am aşezat lângă el, pe scândură.

  * în Corsica a fost internat un cetăţean obsedat de regulile circulaţiei. Instalat cu carabina la fereastra casei, el trăgea în automobiliştii care nu respectau sensul giratoriu.

  2. Am stat un timp pe