Defuncţii sunt, în genere, oameni de treabă şi farmacistul nu părea să facă excepţie, stătea pe un scaun alb, cântărea ceva, nu ne dădea nici o atenţie.

  „Doamnă Gerda”, am spus după ce am contemplat-o câteva clipe, „sunt oare indiscret dacă vă întreb cine e fericitul? …” „E un băhbat mai în vâhstă”, mi-a răspuns ea, „un vechi phieten al familiei, dah se ţine foahte bine, nu-i dai nici cincizeci de ani…” „Atunci vă felicit…” „Oh, mulţumesc…”

  * Plenie Wingos, de 82 de ani, având la activul său un marş de-a-ndărătelea de 12800 kilometri efectuat prin anii 193l-l932, se pregăteşte pentru un nou marş. Echipamentul său cuprinde, printre altele, ochelari prevăzuţi cu retrovizoare.

  18. Pe urmă doamna Gerda şi-a proptit şi ea faţa de geam, şi-a lipit gura de el, vroia să se explice, deşi n-ar fi fost cazul. M-am tras un pic înapoi.

  „Eham atât de singuhă”, mi-a şoptit. „Muhise mama, nici nu ştii cât am iubit-o… Eha o fiinţă deosebită… Păcat că n-ai cunoscut-o…” „Am cunoscut-o, doamnă Gerda, cu o zi înainte de plecarea mea de pe coridorul acela. N-am avut când să vă povestesc, de-asta nu ştiţi…” „Niciodată nu e phea tâhziu”, a oftat ea. „De ce nu-mi povesteşti acum? N-ai idee cât o iubeam…”

  Era vădit că vroia să mă arunce înapoi şi m-am gândit o clipă să mă opun.

  „Doamnă Gerda”, i-am spus, „tu nu te gândeşti că s-a făcut târziu şi că ar fi momentul s-o întindem fiecare spre coteţul lui? La ora asta poate mă aşteaptă şi pe mine cineva, că doar oameni suntem, nu fiare…” „Te hog!” a insistat ea.

  Fără să-şi dea seama, trecuse pe jumătate prin geamul vitrinei, îşi aplecase bustul în stradă, lângă mine.

  * Medicul japonez Sadio Sumide a reuşit să readucă în stare de funcţionare inimi congelate de şoareci şi de şobolani, ţinute timp de doi ani la o temperatură de l95 grade C şi apoi reactivizate prin impulsii electrice.

  19. Simţeam capcana dar îmi era egal. Am început să-i povestesc. Vorbeam, totuşi, prudent, îmi măsurăm cuvintele.

  „Aş avea mai întâi o rugăminte”, am spus. „Să nu reţineţi niciunul din numele pe care, eventual, aş putea să le pomenesc. Ştiţi cum e: spui un nume, ai şi căpătat o rudă… Altminteri, vă asigur că purtătorii lor aveau o legătură cel mult culthurală, atât cu mama ta cât şi cu subsemnatul, deşi erau printre puţinii care mai contau…”

  Doamna Gerda mă asculta atentă. Defuncţii deveniseră voioşi, treceau pe lângă noi, păreau că nu ne văd. Cei tineri se îmbrăţişau.

  „Aşadar”, am continuat eu „era într-o vineri spre seară, lăsasem uşa deschisă, şedeam întins pe podele în odaia mea. Mă vizitase un prieten, îmi exprimasem opinia, contrară convingerii sale, că pohezia nu mai ritmează acţiunea, că e de mult înainte”. (Deveneam jalnic.) „Pe urmă venise altul, vroise să mă convingă că pohezia trebuie făcută de toţi. De fapt, în ciuda parfumului de vechi pe care îl emanau, îi iubeam pe amândoi pentru modul lor de viaţă şi, mai ales, pentru modul lor de moarte… Apoi, nu ştiu de ce, m-am pomenit că Robespierre (l-aş fi preferat pe Saint-Just dar a venit el). Îmi împuiase capul cu discursurile lui, mă săturasem, i le refăceam, n-avea decât să turbeze… „Iată deci cadrul general şi datele momentului aceluia de care mi se fâlfâie, acum şi în vecii vecilor, amin, când a sosit virând în aer, prin uşa larg deschisă, primul pantof de damă şi a izbit podeaua, lângă mine. Un fel de Poltergeist. In calitatea dumneavoastră de austriacă, sunt sigur că înţelegi… în plus, puteam să jur că pantoful ăla, atât de coşcovit şi scâlciat, era al tău…”

  20. „Al doilea pantof m-a nimerit în cap. Cei doi poeţi, ca şi Robespierre, s-au speriat şi au întins-o. M-am ridicat de pe podea şi am ieşit pe coridor. Acolo nu se afla nimeni, dar uşa odăii dumneavoastră era deschisă iar dinăuntru se auzeau un fel de gemete, ca de agonie. Am intraT. Întinsă pe un maldăr de ziare zăcea bătrâna dumneavoastră mamă…” „Mor!” mi-a comunicat ea, disperată.

  „Lăsaţi”, i-am spus, „că nu se moare aşa, cu una, cu două…” „I-am dat medicamentul (a mai avut putere să mi-l arate, îi tremura degetul). I-am adus un pahar cu apă şi am rămas lângă ea s-o văd cum se desfăşoară. Stăteam şi mă uitam în jurul meu, prin cameră. Admiram desăvârşita simplitate a mobilierului, alesul gust pentru punctarea vidului. Pe cât îmi amintesc se mai aflau acolo ziare, proaspăt aşternute (pesemne patul dumneavoastră personal), un număr restrâns de rochiţe prinse direct în cuie pe unul din pereţi, plus perechea de pantofi adusă de mine şi pusă cu grijă lângă o altă pereche, ca să nu strice armonia ansamblului… „Şi mama?” s-a interesat doamna Gerda. (Privea în gol, peste mine.) „Salvatorule” striga, „eşti Salvatorul meu! …” îşi revenise. Vă rog să ţineţi seama că se şi dezgolise un pic, în spasmele agoniei. Asta i-aş fi trecut-o cu vederea, dar nici aşa: „Salvatorule!” Simţeam că mi se face greaţă… Mă uitam la ea, avea faţa cioplită parcă în var nestins şi părul îl avea ca de argint, nu-mi mai luam ochii de pe el. Avea şi păduchi…” „Avea”, a convenit doamna Gerda, „cum să nu aibă? Eha bolnavă, nu se putea pieptăna…”

  Glasul îi tremura uşor, între jenă şi duioşie.

  Mi se părea că o jignisem.

  „Dumneavoastră sunteţi o femeie cultă”, am continuat eu, „şi nu se poate să nu ştiţi că până şi în vechea Eladă existau cazuri asemănătoare. Câţiva filosofi, altminteri destul de curaţi, au pierit chiar, ucişi de boala numită a păduchilor. Umblau pe ei, ca nişte cuvinte. S-ar părea că până şi Platon…” „Se poate”, a oftat doamna Gerda, „dah în familia noasthă…” „Nu contează”, am spus. „Fiecare ţinut şi fiecare familie îşi are păduchii săi…”

  *