s-a părut că aud ceva ca o bufnitură sau ca un geamăt înfundat. M-am ridicat şi m-am dus din nou la fereastra luminatorului. O fâşie de lumină plutea în dreptul celei de-a doua ferestre de sub etajul nostru, formând o perdea ca de aburi. Dincolo de ea, bezna părea şi mai neagră.

  Întors în cameră, m-am întins iar lângă Zenobia. Simţeam cum mă învăluie liniştea ei adâncă şi încercam eu însumi să mă liniştesc.

  M-am zvârcolit multă vreme, până am auzit tângu-irea lui Petru. Atunci mi s-a ridicat o piatră de pe inimă: aşadar, trăia… Acolo, jos, dacă văzusem cu adevărat, zăcea altcineva… în amorţeala care mă cuprinsese mi-am dat, totuşi, seama că lamentaţiile lui au durat mai puţin decât în alte nopţi. „S-o fi plictisit”, mi-am spus, „sau poate că a înţeles…”

  A fost ultima noapte când le-am auzit. De atunci, Petru a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea.

  * Peter Snyman, tâmplar, în vârstă de 26 ani, a părăsit cuşca cu şerpi veninoşi în care a trăit timp de 30 zile la grădina zoologică din Hartebee-Spoort, în apropiere de Johannes-burg.

  15. Dimineaţa, când am coborât după pâine, am găsit covoraşul lui Petru în faţa uşii noastre. De obicei şi-l lua cu el. Mi-am spus că poate ni-l lăsase nouă, cine ştie, sau poate îl găsise Zenobia, la plecare, şi-l mutase la noi ca să-mi atragă atenţia…

  Jos, în faţa blocului, se adunaseră câţiva oameni, vorbeau despre sinuciderea unei fete. Portarul povestea pentru a nu ştiu câta oară cum o găsise el, zdrobită de ciment, când se dusese să cureţe luminatorul.

  Ca de obicei în asemenea împrejurări se discuta aprins şi se dădea o sumedenie de amănunte. Astfel, am aflat că sinucigaşa avea şaisprezece ani, că era infirmă de ambele picioare şi că locuia cu tatăl ei, domnul avocat Persu, în apartamentul aflat cu două etaje sub coridorul nostru. Un fir cu plumb, imaginar, pornit de sus, din camera pustie a Nathaliei, ar fi ajuns exact în dormitorul ei.

  Martorii se întrebau îndeosebi cum de reuşise tânăra infirmă, aşa, fără picioare şi fără căruciorul rulant rămas lângă pat, să ajungă până la fereastra luminatorului?

  „S-a târât”, încerca să explice o femeie. „Eu ştiu, că am lucrat în casa lor. Domnişoara nu făcea niciodată la closet. Făcea în dormitor, la oliţă…”

  Şi descria amănunţit procedeul intim al răposatei.

  Cel mai ciudat în comentariile lor mi se părea faptul că niciunul dintre ei nu rostea numele mic al sinucigaşei: îi spuneau „moarta”, sau „fata lui domnu avocat”, sau „domnişoara Persu”.

  În ceea ce mă priveşte, deşi evitam să mă gândesc la legătura mai mult sau mai puţin demenţială care ar fi putut la fel de bine să existe şi să nu existe între tânguierile nocturne ale lui Petru, viziunile mele şi tragica sinucidere a unei fete necunoscute, am avut din prima clipă convingerea că numele mic al acesteia nu putea fi decât Nathalia…

  * Un trandafir presat, pe care îl dăruise cu un sărut Greta Garbo, a fost vândut la licitaţie…

  16. Din dimineaţa aceea, lucrurile se liniştiră. Coşmarul stării intermediare se risipise brusc. Ceva necesar în care mă lăsasem implicat conştient, deşi fără voia mea, se împlinise.

  Ştiam în ce măsură totul fusese favorizat şi de greşelile mele comportamentale, aproape neluate în seamă. Ştiam, e un fel de a vorbi. De fapt intuiam doar câteva biete efecte succesive şi aleatorii în acelaşi timp, aflate într-o zonă fără direcţii, ale căror jalnice elemente imediate sunt de cele mai multe ori înşelătoare.

  De fapt, ştiam că nu vreau să ştiu aşa; de fapt, pre-simţeam o mişcare subaparentă al cărei punct final cuprindea şi incipienta. De fapt, intuiam punctul final pretutindeni şi mai ales în riguroasa zonă liberă de dincolo de el. De fapt, îl intuiam reversibil până la inexistenţă, nu pot să fiu mai clar pentru că vorbesc mereu despre altceva.

  De fapt, nu mă interesa nici să înţeleg nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei…

  * La New-Delhi un avion indian s-a lovit de un vultur fiind obligat să aterizeze.

  17. Întreaga zi am petrecut-o singur. Spre seară am ieşit pe străzi, printre martorii vii şi morţi ai uriaşei noastre farse existenţiale. Jucam din nou un joc cam fioros.

  Amurgise, cerul se roşea spre apus, defuncţii treceau pe lângă mine, degetele unora străluceau, habar n-aveau de jocul nostru.

  În faţa unei farmacii am intuit un zâmbet, ca o strălucire în geamul vitrinei. O siluetă se instalase acolo de partea cealaltă a geamului. I-am spus cât se poate de blând: „Bună seara, doamnă Gerda…” „Exthaohdinah! …” a exclamat ea. „închipuieşte-ţi, chiah în secunda asta mă gândeam la dumneata…” „Dumneavoastră, doamnă Gerda”, i-am spus, „aţi fost totdeauna foarte sensibilă şi nu e de mirare că vă mai gândiţi din când în când şi la mine, oricâtă vreme a trecut” (fredonam). „în ciuda unor controverse datorate mai ales nefericitei mele structuri psihice aş îndrăzni chiar să cred că, odinioară, ţineaţi un pic la mine…” „Ţineam ca la un fhate”, a convenit doamna Gerda roşindu-se uşor, era frumos oxigenată. „Şi dacă n-ai fi fost atât de…” „Rebarbativ, acesta e cuvântul, doamnă Gerda, de ce n-aş recunoaşte? Acum regret, deşi e prea târziu” (fredonam).

  „Cum thece vhemea!” a suspinat doamna Gerda. „Iată, ne-am matuhizat, amândoi…”

  Scădea din ce în ce lumina, doamna Gerda clătina din cap, defuncţii îşi continuau plimbarea, treceau pe lângă noi ca într-un viS. În farmacie s-au aprins becuri puternice, albastre, i-am propus doamnei Gerda să vină afară, să ne aşezăm pe bordura trotuarului, să discutăm discuţii. Mă gândeam că o scurtă comuniune verbală i-ar face plăcere.

  „Vai, nu!” s-a opus ea, „ce-ah zice lumea, mai ales acum când sunt căsătohită? …”

  M-am proptit cu palmele şi cu faţa în vitrină, mi se turtise nasul, mi-ar fi plăcut să trec dincolo,