* Charlotte Mottinger, de 33 de ani, a fost ţinută în captivitate timp de două decenii de mama sa, în vârstă de 61 ani. Descoperirea a fost făcută întâmplător, cu prilejul unui control de rutină asupra automobilelor. Charlotte se afla legată de banca din spate a maşinii, într-o poziţie incomodă, avea răni în regiunea capului iar dezvoltarea ei psihică nu depăşea treapta adolescenţei.

  12. Pe urmă, reveria m-a plictisit. Am îmbrâncit vreo doi miloşi aplecaţi deasupra mea, m-am ridicat în picioare şi am rupt-o la fugă. Martorii au rămas o clipă uluiţi, apoi au început să alerge după mine. Li s-au alăturat şi alţii. Se făcuse zarvă, strigau cât îi ţinea gura: „Puneţi mâna pe el! …”

  Din faţă venea un tramvai, am sărit pe scară, martorii au rămas în urmĂ. Îi vedeam cum pierd teren. Curând au renunţat, s-au oprit ameninţând cu pumnii…

  Am intrat în vagonul aproape gol. Cei câţiva pasageri, bărbaţi şi femei în vârstă, şedeau cuminţi pe scaune cu palmele pe genunchi. Dacă n-aş fi văzut defilarea caselor de o parte şi de alta a străzii m-aş fi crezut într-o clasă de şcolari îmbătrâniţi subiT. În vagon domnea o stranie tăcere. Nu vorbea nimeni, toţi îşi fereau privirile.

  Din prima clipă mi-am dat seama că acolo se petrecea ceva neobişnuit. Puţinii pasageri care îndrăzneau să coboare la staţii se furişau spre ieşire ca spre poarta unui cimitir. Noii veniţi intrau imediat în joc: se aşezau cuminţi pe scaunele libere şi tăceau. Plutea peste ei o atmosferă de respectuoasă mâhnire, o dezolare calmă şi istovită.

  Mă oprisem la capătul din urmă al vagonului şi priveam. Mi-a trebuit un timp ca să înţeleg motivul ciudatei comportări a pasagerilor.

  La celălalt capăt al vagonului se afla un bărbat de treizeci de ani, singurul care stătea în picioare. Părea un purtător nefiresc de firesc al firescului, dacă mă pot exprima astfel. Un camion al normalului. Brunet, cu o figură ştearsă, mărunt şi îndesat, îmbrăcat într-un costum destul de corect, l-ai fi putut lua drept un meşter de treabă, poate un instalator chemat undeva pentru o lucrare pe care avea să o facă aşa cum trebuie.

  Omul acela stătea şi el nemişcat, dar în profil, uşor întors spre dreapta. Privea liniştit pe fereastră. Ar fi trecut, desigur, neobservat dacă nu şi-ar fi rotit din când în când, cu extremă încetineală, capul spre ceilalţi. Atunci ei lăsau ochii în jos, vinovaţi, mâhniţi şi stânjeniţi parcă de propria lor existenţă.

  El nu încerca să domine dar domina prin calma lui pasivitate. I se părea normal ca oamenii aceia să stea cu ochii plecaţi şi îi privea cu înţelegere şi compătimire.

  Când şi-a întors pentru a doua oară faţa spre interiorul vagonului am observat un amănunt care îmi scăpase la prima vedere: omul purta ochelari de sârmă subţire şi fără sticle. Subtila şi necesara lor prezenţă se justifica prin aceea că le adăugase, acolo unde suportul se reazimă pe nas, un al doilea nas, paralel cu al său, făcut dintr-o foiţă de argint sau staniol şi lipit aşa cum îşi lipesc unii, la plajă, o frunză, ca să-şi ferească nasul jupuit de soare. Numai că frunza lui semăna a cioc de raţă şi se întindea, ţeapănă, deasupra primului nas, fără să i-l atingă… în plus, purta la panglica pălăriei un mic pămătuf ornamental (cum poartă vânătorii) făcut din hârtie de ziar tăiată iscusit cu foarfecă.

  De câte ori omul acela întorcea capul, culoarea funerară a nasului său de argint sclipea stins, ca o lumină de candelă deasupra unui mort, stârnind în cei din preajmă, o dată cu mediocra satisfacţie că ei sunt normali, o intensă melancolie.

  Când a dat cu ochii de mine omul mi-a zâmbit blând şi m-a salutat ridicând un deget. L-am salutat şi eu, tot cu un deget, şi am sărit din tramvai. Ajunsesem acasă, în Piaţa Romană.

  * La Quebec, Yvon Yva, aflat la bordul unui helicopter, a reuşit să adoarmă în 30 de secunde 15 persoane instalate în incinta Centrului Municipal de Congrese, în prezenţa a peste 5000 spectatori. Hipnoza colectivă a durat 50 de ore şi 26 de minute.

  13. Sus, era tot cald. Lumina roşiatică a soarelui răzbătea pieziş prin ferestrele prăfuite ale coridorului, în lipsa mea cineva stinsese becul, cineva luase scaunul de unde îl lăsasem. M-am gândit la Zenobia. Poate venise mai devreme decât de obicei şi mă aştepta… în faţa WC-ului m-am oprit, am intrat să mă mai uit o dată în luminator. Nimic, în afară de întunericul obişnuit. (Bombăneam: „de ce s-o fi numind luminator spaţiul ăsta de beznă perpetuă? …”)

  Scaunul se afla în cameră, la locul lui. Pe el am găsit un bilet de la Zenobia: „Te aştept la cinema”. Atât. Nici la ce oră, nici la care cinema.

  M-am spălat şi m-am odihnit un pic. Apoi, când am simţit că venise vremea, am pornit, la întâmplare. Am luat un tramvai, pe urmă un autobuz, mă conducea lumina aceea… Am nimerit într-un cartier în care nu mai călcasem de mult. Am dat de un cinema de care nu mai auzisem până atuncI. În faţa intrării mă aştepta Zenobia, cu două bilete în mână. Mi-a spus. „La şapte începe…” Era şapte fără cinci.

  Am intrat. Nu ne-am mirat, nici eu, nici ea…

  * Japonezul Koichi Oguri, din Tateyama, a reuşit să obţină un crin înalt de 3 metri şi cu 141 de flori.

  14. Acasă, i-am povestit Zenobiei cele întâmplate peste zi, trebuia să-i povestesc. Ea m-a ascultat, tăcută. (Aş fi vrut să spună ceva.) Când am terminat, s-a dus la fereastra luminatorului să vadă. S-a reîntors curând. Părea obosită şi tristă.

  „Linişteşte-te”, mi-a spus, „nu s-a întâmplat încă nimic…”

  Apoi s-a culcat.

  M-am întins lângă ea, pe sofa. Nu puteam să adorm. Nu-mi puteam lua gândul de la Petru.

  Târziu, mi