liftului. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, cu oricine, despre orice, să restabilesc într-un fel arbitrara legătură comună. M-am gândit să caut portarul, să intrăm împreună în luminator, dar am renunţat. Cum să mă creadă că văzusem de la etajul opt sau nouă, în beznă, până jos?

  Pe stradă, primul întâlnit a fost un covrigar. Se trăsese la umbra unui castan, se ascundea de arşiţă. Am cumpărat un covrig.

  Lângă noi au mai venit doi oameni, un bătrân (abia îşi târa picioarele) şi o femeie încă tânără. Femeia ţinea în mână o lingură de lemn nouă-nouţă.

  A cumpărat şi ea un covrig, a rupt o bucăţică şi i-a dat-o bătrânului.

  „ Auzi, tată”, spunea, „am un porc cu un ochi albastru şi unul verde…” „E frumos”, aprecia bătrânul molfăindu-şi bucăţica.

  „Sigur. E ca o fotografie…” „Să nu uiţi să-i dai lingura”, spunea tatăl. (Terminase de înghiţit.) „Să-i spui că i-am cumpărat-o eu, din banii mei”… „Mai bine dă-i-o matale, eu sunt certată cu ea…”

  Bătrânul a luat lingura din mânca fiicei sale, a aruncat-o în mijlocul străzii şi a plecat bombănind. Tânăra femeie ne-a făcut semn, adică „e ţicnit”, a lăsat lingura unde căzuse şi s-a dus, în direcţie opusă.

  „Auzi”, l-am întrebat pe covrigar, „nu ştii cumva care e culoarea normală a ochilor, la porci?” „Depinde”, mi-a răspuns el, scurt.

  Conversaţia nu se lega. Mă temeam să nu fi vorbit anapoda. Dar covrigarul îşi număra liniştit banii, cu spatele la mine, nu-mi dădea nici o atenţie.

  L-am lăsat, am pornit pe bulevard. Amiaza trecuse de mult dar soarele ardea încă. Mă ţineam după oameni, mergeam la pas cu ei, mă balansam cu şchiopii, gâfâiam cu graşii, încercam să intru cât de cât în realitatea lor, să uit ce ştiam despre fragilitatea eI. În starea aceea din ce în ce mai greu de suportat pentru mine aproape că le invidiam liniştitoarele certitudini.

  Câţiva m-au trezit, îşi arătau limitele tulburate de insistenta mea indiscreţie. O doamnă m-a făcut măgar, îşi închipuia cine ştie ce, poate că şi eram măgar.

  Încercam să mă explic, bâiguiam că nimic nu e aşa, că totul e altfel, că am nevoie de ei, de prezenţa fiecăruia, de cuvintele lor oricât de tâmpite, ca să mă conving că existăm împreună. Unul dintre ei mi-a dat brânci, m-am lovit de un zid şi am căzut. M-am gândit la Zenobia: dacă ar fi cu mine…

  Dacă ar fi cu mine poate ar încerca să mă ajute, în orice caz mi-ar spune: „Tu eşti un copil, zău aşa! … Stai liniştit. Toate astea ţi se întâmplă fiindcă mai treci o treaptă. Ştiu că e greu dar nu pot să fac nimiC. Încearcă să fii cuminte…” îmi venea să urlu: „De ce mă laşi, Zenobia? Eu nu ştiu ce poţi şi ce nu poţi. Mai bine dă-le dracului de trepte. Câte mai sunt, până la capăt, unde o să se aleagă praful şi pulberea de noi? Cât o să mă mai chinuiesc? Dacă vrei să ştii, fac ceva pe ele de trepte şi de cercuri, pe susul şi pe josul lor. M-am săturat. Dacă vrei să ştii, nu e greu, e îngrozitor, aşa, de unul singur. Cunosc figura: cineva mă conduce, din mine. Sunt propria mea proiecţie, un creştin care nu vrea să ajungă nicăieri şi la nimic… Şi tu dai zor să fiu cuminte, să-mi strâng mai tare hăţurile, ca să fiu liber…” îmi venea să râd: „Dacă vrei să ştii, ai dreptate. Am vorbit şi eu aşa, ca să mă mângâi…”

  * O uriaşă turmă de paviani a invadat o plantaţie din nordul Somaliei declanşând o adevărată bătălie. Maimuţele au aruncat cu pietre în cei care încercau să le bareze drumul, apoi au început lupta corp la corp.

  Înverşunata bătălie care a durat două zile s-a soldat cu uciderea a 363 de maimuţe şi rănirea gravă a 6 oameni.

  11. Zăceam nemişcat. Se şi adunaseră martorii, unii susţineau că ar trebui chemată Salvarea.

  „N-are nimic”, căuta să se apere cel care mă îmbrân-cise. „E beat sau nebun. Abia l-am atins. Şi-a pierdut echilibrul. Nu vă uitaţi la el? E ditamai vlăjganul…”

  De fapt aş fi putut foarte uşor să mă ridic, să-i salut cu toată stima şi s-o întind spre casă dar era bine acolo, pe asfalt, cu ochii închişi. Jucam un joc plăcut: între imaginarul imaginat şi imaginarul trăit mă încerca nostalgia unui paradis posibiL. Îl regăseam în două ipostaze, pierdute amândouă în ceţurile nu prea depărtate ale copilăriei. (Vorbesc despre o stare şi nu despre peisaje sau fapte existenţiale…)

  În prima, mă aflam la moară, pe Teleajen, la nenea Vitu, un văr de-al tatei. La el mă trimisese mama, într-o vară, pe când aveam vreo patru ani, ca să mai uşurez bugetul şi aşa destul de anemic al familiei. Acolo apele veneau adesea mari şi înecau toată întinderea de prunduri. Atunci, stăteam în moară ca într-o arcă mirosind a făină. Câteodată, noaptea, nenea Vitu pescuia cu un trident, în iaz, la lumina făcliei. Când apele se retrăgeau soseau căruţele la măcinaT. În urma lor se furişau iepurii, ciuguleau boabele căzute din saci, poate mi se părea, dar eu care ştiam să opresc ploile când deveneau plictisitoare, îi vedeam aievea, mă şi jucam cu ei…

  A doua ipostază mă transporta, cam pe la şase ani, pe strada Doamnei, la cinematograful Terra. Citeam perfect, făceam şi versuri. Nimic de laudă în toate astea, poate dimpotrivă.

  Terra era pe jumătate ocupată de galerie. Acolo se înghesuiau durii periferiilor bucureştene, analfabeţi şi generoşi, gata oricând să mânuiască şişul. Săteau pe jos, fumau, aplaudau şi înjurau. Printre ei, mă visam călăreţul singuratic, pierdut prin canioane. Descăle-cam, intram într-un saloon…

  Mă cunoşteau toţi: eu le citeam cu glas tare titlurile filmelor, le explicam când nu înţelegeau câte ceva. Ei îmi plăteau biletul de intrarE. În pauze, mă răsfăţau, îmi cumpărau bomboane, ciocolată, caramele, napolitane, vişine cu rom… Mă socoteau de-al lor, într-o