şosea, în apropiere de Padova. Mii de fluturi s-au lipit de parbrizele maşinilor care au trebuit să oprea-că în aşteptarea ajutoarelor. Unităţi de pompieri şi carabinieri, trimise la faţa locului, au restabilit circulaţia.

  8. Timpul cerut de scriitură nu coincide cu durata celor relatate aici. Ele se derulau între extreme, fie cu viteza denumită îndeobşte „a gândului”, fie cu încetinitorul. In privinţa aceasta fac excepţie doar fraza livrească a lui Ze Wo, poate rostită chiar de gura mea şi jupuita ipostază orfică.

  Constant era doar spaţiul care îmi desfiinţa ideea că aş fi putut evada din el: mă aflam într-o cuşcă fără margini, cu gratiile în afară şi în mine.

  În spaţiul acela imens, orizontal, fără aproape şi departe, cu începutul şi sfârşitul în acelaşi punct, s-a ivit Jeni Pop.

  Pe ea o cunoscusem cu doi-trei ani în urmă. Era o fată blondă, purta o rochie cenuşie neobişnuită de lungă, cu franjuri la mâneci şi pe poale. Vorbind, făcea mişcări ciudate, împingeri înainte ale bustului, zvâcniri din umeri, strângeri ale feselor. Mă acostase pe stradă, vroia să ne plimbăm la braţ, să trecem împreună prin faţa unei anumite case. Mi-a povestit în câteva cuvinte drama ei. (La paisprezece ani, pe când era în floare şi splendoare, căzuse într-o pivniţă. De-atunci nu mai avea picioare, purta proteze pneumatice, mi le-a descris amănunţit. Spunea că e îndrăgostită de unul Nelu Gologan, îl cunoşteam, şedea pe lângă mine, şi că el nu se uita la ea din cauza protezelor. Vroia s-o vadă Nelu Gologan că umblă cu băieţi, spera că asta o să ducă la ceva…)

  Ne-am plimbat vreo două ore, vorbea tot timpul de proteze, îi evitam privirea, mă uitam în sus. A fost o plimbare penibilă şi inutilă pentru că Nelu Gologan n-a apărut. De atunci am mai văzut-o o singură dată, trecea pe partea cealaltă a străzii purtată într-un cărucior rulant. Pesemne că protezele…

  * Unsprezece handicapaţi fizic au început ascensiunea muntelui Rainer, înalt de 4400 metri.

  * Ron Minor şi Ron Payette, doi canadieni în vârstă de 23 şi respectiv 32 de ani au traversat Munţii Stâncoşi parcurgând 1100 de km în 15 zile.

  Acest marathon constituie o premieră mondială, cei doi tineri fiind handicapaţi şi efec-tuând trecerea munţilor în fotolii rulante.

  9. Acum, de pe capac, îi urmăream mişcările: plutea prin faţa mea, cu încetinitorul, purtată parcă de lunga ei rochie. Reamintesc că ne aflam la etajul opt sau nouă al blocului, dar convertirea spaţiului-vehicul făcea să mi se pară că totul se petrecea la nivelul soluluI. Între pavajul străzii deasupra căreia plutea fără să-l atingă şi franjurile de pe poale întrezăream neantul.

  În lunga, cenuşia rochie, Jeni Pop executa dan-sul-plutire. Ea nu era departe, nici aproape deşi se depărta şi se apropia. Se depărta cu spatele la mine păstrându-mă aproape, în punctul fix din care o priveam.

  Apoi, după o ultimă şi graţioasă piruetă, ea mi-a făcut un semn, a ridicat o mână, stânga. Simţeam pe pleoape subţirea fluturare a franjurilor de la mânecă, le auzeam şi foşnetul. Am închis ochii…

  Când i-am deschis, era întuneriC. În beznă desluşeam ceva nedefinit şi negru. O voce de femeie a şoptit: „Maestre, ai un foc? …”

  Apelativul m-a surprins neplăcut. Mi se părea că cineva vrea să glumească pe socoteala mea. Apoi mi-am spus că poate nu e folosit cu ironie. Şi alţii, care n-au nimic comun cu pohezia, se strigă între ei: „Maestre”… începusem să văd, lângă mine se afla căruciorul rulant al unei infirme a cărei faţă se pierdea în umbră.

  „Maestre!” s-a simţit ea obligată să repete pe când eu căutam chibriturile.

  Am aprins un băţ şi l-am întins spre locul unde bănuiam că se afla ţigara. Atunci am văzut-o clar pe Jeni Pop. Şedea nemişcată în cărucior şi mă privea.

  Chibritul mi-a fript degetele. I-am aruncat cutia în poală.

  Ea şi-a aprins ţigara, a fumat-o până la capăT. Încremenisem pe capac, vedeam vârful aprins al ţigării tot mai aproape de ochii mei.

  Apoi au izbucnit din toate părţile lumini de reflectoare, albastre, roşii, verzi. Căruciorul a început să circule, făcea viraje repezi, totul se petrecea cu o viteză nebună, făcea şi opturi, ca la patinaj. Din când în când se repezea spre mine ca un uliu cu aripile desfăcute.

  „Maestre”, îmi striga Jeni Pop, „eu l-am iubit, maestre…”

  O priveam cu inima strânsă, trecea prin faţa mea în cărucior, nu mai avea rochia cu franjuri, era învăluită în pânze transparente, roz, mov, portocalii, fâl-fâitoarE. Îmi arăta buricul, pântecele… Sălta din umeri după ritmul charlestonului care nu încetase o clipă. Ţipa, cânta, îmi împuia urechile şi ochii cu melodrama ei feroce.

  Aveam o singură dorinţă: să pun capăt acelui du-te-vino obsesiV. În spatele meu, la câţiva centimetri, se afla fereastra luminatorului, opacă, murdărită de praf şi de funingine.

  M-am răsucit şi am deschis-o. M-am aplecat şi am privit în gol.

  Din prima clipă, adâncimea a devenit orizontală. M-am tras înapoi, apoi m-am aplecat din nou peste fereastră. De data asta un reflector albastru a luminat bezna până la capăt. Acolo am văzut, pe placa de ciment mucegăită, un trup de om, zdrobit, însângerat. Nu mai avea nici formă, nici figură. Ceva nedefinit şi trist mi-a amintit de Petru.

  Am vrut să ţip dar am izbutit să mă stăpânesC. Îmi venea să vomit. Apoi lumina reflectorului s-a stins, n-am mai văzut nimic.

  Când m-am întors de la fereastră Jeni Pop dispăruse, cu cărucior cu tot. Am tras zăvorul, am ieşit din WC.

  Stătusem pesemne mult timp acolo. Vizitatoarea plecase. Pe coridor se mai afla doar scaunul, ţeapăn şi gol, ca martor singuratic a cărui mărturie n-ar fi crezut-o nimeni.

  * De la Centrul National de Cercetări Ştiinţifice din Paris au fost furate nouă pisici pe ale căror cranii erau fixate dispozitive în miniatură pentru înregistrarea activităţii nervoase cerebrale.

  10. Am coborât scările în goană, n-aş fi putut suporta cuşca