bancă unde se ducea să depună o mare sumă de bani, proprietarul unui hotel s-a oprit să se răcorească la un han. După ce s-a aşezat lângă un staul şi şi-a băut liniştit cana de cidru, el a constatat că o vacă îi devorase geanta cu bani.

  6. Pe urmă m-am gândit, nu ştiu de ce, la tata. Murise de mult, aproape îl uitasem, îmi aminteam de el numai când îi primeam mesajele. Dar despre asta n-am să vorbesc decât atunci când am să simt că se cuvine.

  Oricum, simţeam nevoia unui semn care să-mi clatine un pic virtuţile mentale. Şi l-am auzit pe Ze Wo întrebând: „La ce bun să ţii trei ani doliu după părinţi când un singur an ar fi de-ajuns?” Spunea trei ani, deşi trecuseră atâţia. („Ce om insensibil!” gândea Maestrul.) „Totul e o aiureală”, îmi spuneam. „Poate că nu m-am pregătit destul…”

  Dincolo de uşă întrezăream Infernul. Pe unde o fi rătăcind Zenobia? Sigur, lipeşte litere, puţin îi pasă de mine. M-a lăsat dinadins aici, unde până şi Orfeu a greşit. A uitat că pentru asta l-au sfâşiat femeile trace…

  Şi m-am gândit la El, de trei ori fratele meu blând. Spuneam: niciunul dintre noi nu are dreptul să-i dispreţuiască slăbiciunea. Niciunul dintre noi. Rămână deci, să doarmă, netulburate, pe sub sălcii, fragmentele de oase şi de carne ale întregului său veşnic.

  De dincolo de uşă auzeam patefonul. Acelaşi charleston. Şi revedeam aievea întâlnirea noastră.

  * De 19 luni în orăşelul Rogerville (Franţa) un câine vine zilnic la mormântul fostului său stăpân, îşi lipeşte faţa de marmura monumentului funerar şi urlă îndurerat. Faptul pare cu atât mai surprinzător cu cât în ziua înmor-mântării câinele fusese închis în casă şi n-a putut cunoaşte locul în care i-a fost înmormântat stăpânul.

  7. Era în zori, pe câmp, la începutul unei toamne. Lăsam potecile să mă conducă. Vedeam trecând, departe, ca nişte clăi de aburi, tăcutele femei justiţiare. Cărau spre vetre, în spinare, mari legături de vreascuri şi coceni. Nedesluşirea lor mă arunca în ceaţa unui timp năucitor.

  Mergând aşa, potecile m-au dus la malul unei ape. Acolo m-am oprit. Şi L-am recunoscut imediat, în ciuda lipsei Lui de strălucire.

  Stătea pe mal şi tremura. Pierduse lira dar avea alături, la foc ferit de udătură, vioara şi arcuşul.

  Mi se înfăţişa ca un adolescent cam oacheş, slăbănog şi palid. Purta o redingotă largă, veche, ultrajer-pelită, cu poale lungi, decolorate de soare. Folosea o trestie strâmbă şi o strună din fire de coadă de cal împletite. Pescuia nişte peşti mici, albi, pe care îi vâra în buzunarul redingotei cum ai vârî creionul sau cutia de chibrituri. Ca să nu scape râma de pe ac o pleznea mai întâi între palme, o ameţea.

  M-am aşezat în spatele Lui, pe o rădăcină. Deasupra, printre crengile sălciilor, sclipea cerul.

  După un timp, El m-a simţit şi s-a întors spre mine. M-a întrebat dacă n-aş vrea să-mi cânte. Lăsase undiţa pe apă.

  I-am spus că da, şi-a luat vioara şi arcuşul, se acompania cu ele, cânta din gură (fonfăit).

  Veniră un şarpe şi o pasăre, statură lângă noi, ascultară şi se îmblânziră.

  Aveam câţiva bani, i-am dat Lui. Şarpele şi pasărea se duseră. El s-a aşezat lângă mine, avea chef de vorbă. Mi-a spus că îl cheamă Irina.

  „Se întâmplă…” (Nu m-am mirat de numele Lui femeiesc.)

  Pe urmă, tot vorbind de una şi de alta, a pomenit de lună.

  „Luna, da, e rotundă”, mi-a comunicat El, „dar se distruge singură, se consumă la focul ei până rămâne mai nimica toată şi se aprinde iar fiindcă acolo, sus, bate un vânt afurisit, stinge şi reaprinde orice scânteie, cât de mică…” (S-a repezit spre undiţă, a scos un peştişor cât unghia, l-a vârât în buzunar şi s-a întors spre mine. Zâmbea, senin şi liniştit.) „Mai zice unii că şi pământul e rotund. Mata ce crezi?” „Nu ştiu”, am spus, „s-ar putea, dar nu sunt prea sigur…” Deasupra noastră cerul se învăpăiase.

  „Am auzit că la Bucureşti e o balenă mare”, a schimbat El vorba. „Se arată în Târgul Moşilor, vine lume de peste tot s-o vadă…” „E una acolo, într-o baracă, e moartă, împăiată…” „Mă miram şi eu, fiindcă balenele nu există decât la apă adâncă, în oceane…” (Aânceput să râdă.) „Ce-ai zice să se prindă una de acul ăsta prăpădit, al meu? …”

  Vorbind aşa, mi-a spus că e bolnav de piept şi că nevasta îi murise tot de oftică. Mi-a povestit însurătoarea Lui. Fata avea vreo paisprezece ani. El împlinise optsprezece şi s-au înţeles să vină într-o duminică noaptea, s-o fure. Fata, cuminte, le-a spus părinţilor, aşa că ei s-au dus în noaptea aceea la nişte vecini de unde puteau să vadă, prin gard, răpirea. La rândul lui, Irina şi-a făcut rost de costum, şi-a cumpărat pantofi de lac şi a omorât un şarpe cu a cărui piele a învelit un băţ, „baston de ginere”, zicea. Apoi, duminică, pe întuneric, a venit cu o căruţă şi cu doi veri de-ai Lui să-şi fure mireasa.

  În drum spre casă, după ce-o furase, El şi-a scos pantofii de lac fiindcă îi ardeau picioarele. Mergea pe jos, desculţ, lângă căruţă. Mireasa susţinea că acum, dacă e nevasta Lui, trebuie neapărat să-i cumpere o păpuşă.

  „Ce-ţi mai trebuie păpuşă când ai cătămâi păpuşoiul lângă tine?” a glumit unul din verii martori, cel care mâna căruţa.

  Irina s-a repezit din nou la undiţă, a scos un peştişor şi l-a vârât în buzunarul fără fund al redingotei. După aceea nu s-a mai aşezat. Se întristase, brusc.

  „S-a prăpădit acum două săptămâni”, a ţinut El să precizeze. „Şi nici eu nu mai am mult. Mă duc după ea, în pământ, să o caut…”

  Apoi şi-a strâns undiţa, a ascuns-o în stuf, şi-a luat vioara şi arcuşul şi a plecat…

  * Un nor de fluturi a blocat într-o după-a-miază zeci de automobile pe o