„Să nu minţi!” m-a avertizat Vizitatoarea. Acum îi vedeam bine obrajii uşor veştejiţi, contururile moi ale bărbiei, cuta dintre sprâncene. Se cam răstea la mine, i-aş fi tras peste ochi pălăriuţa aia de pichet. Scormonea în geantă, căuta ceva acolo…

  * Pe aeroportul din Nairobi, un Boeing 747, având la bord 361 pasageri, s-a lovit de o hienă fiind nevoit să renunţe la zbor.

  3. „Să-mi spui unde e”, a continuat ea. „Nu se poate să nu ştii…”

  I-am explicat că între mine şi Măria nu fusese niciodată ce îşi închipuia. E adevărat, locuisem un timp la atelier, cu logodnica mea, fiindcă n-aveam casă, dar şi atunci o vedeam destul de rar pe Măria, zău că n-a fost nimic între noi, eram prieteni şi atât…

  Vizitatoarea m-a privit mai puţin încruntată, pesemne simţea că nu mint. Şi-a scos din geantă o batistă înfiorător de albă, şi-a şters, cu ea colţul ochiului drept. Mi-a destăinuit că Măria dispăruse de vreo două săptămâni, o căutase peste tot, până şi la morgă. Cineva (nu mi-a spus cine dar m-am gândit imediat la Ioa-chim) o sfătuise să treacă pe la mine, îi dăduse şi adresa.

  „Pune-te în situaţia mea” a încercat ea să se justifice, „să-ţi dispară fata, după ce ţi-a furat şi nişte bani din casă…”

  Se temea ca Măria să nu fi făcut vreo prostie ireparabilă.

  „E nebună”, spunea, „şi sunt atâţia derbedei pe lume…”

  I-am spus că e adevărat, cunosc şi eu câţiva dintre ei, dar unii sunt foarte simpaticI. În plus, băieţii şi fetele obişnuiesc să facă dragoste. Câteodată (foarte rar) se mai şi iubesc. Poate că Măria s-o fi îndrăgostit şi atunci… „Să se îndrăgostească Măria? N-o cunoşti… Ea e total lipsită de orice sentimente…”

  Vorbeam acum ca doi prieteni. De undeva, de la nu ştiu ce etaj, un Neştiut s-a amestecat în conversaţia noastră, a pus patefonul să cânte, se auzea destul de bine. Vizitatoarea a tăcuT. Îşi acoperise ochii cu batista. Mi se părea că şi suspină.

  * Incendiul produs în urma ciocnirii violente dintre un camion care transporta pui de găină şi un alt camion care transporta sos de friptură a avut drept urmare prăjirea a sute de pui răspândiţi pe şosea printre buteliile de sos, rănirea mai multor persoane şi blocarea circulaţiei pe timp de câteva ore.

  4. Am lăsat-o aşa, un timp. Aveam impresia că mă îngroapă în nisip.

  „Tanti”, am spus apoi, fiindcă nu-i cunoşteam numele mic, „aveţi o muscă pe ciorap.”

  Mă miram singur cum de ajunsese musca aceea până sus, la noi.

  Ea a gonit musca, apoi s-a uitat la mine. Era din nou încruntatĂ. Îşi regreta momentul de slăbiciune. Se regrupa la adăpostul unei demnităţi didactice. Poate o bântuia rutina catedrei, oricum, a reînceput să vorbească. Rostea numai fraze severe, îmi turtea creierul. Aşteptam să mă întrebe despre Hegel. Mi-a demonstrat verbal, cu argumente de necombătut, că singurul sentiment real şi atotputernic, pe care natura însăşi îl impune ca atare scoţându-l din groapa oarbă a instinctelor, e dragostea maternă, şi aşa mai departe.

  O ascultam tăcut. Ca s-o suport îi puneam, în gând, nişte mustăţi mari, căzăceşti. Ii stătea bine cu ele.

  La un moment s-a oprit să respire.

  „Tanti”, i-am spus, „dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. Cunosc şi eu sentimentul acesta. Pe mine, el m-a impresionat din totdeauna deşi sunt orfan de mic, tata a murit când nu împlinisem încă doi ani, aşa că n-a avut când să mă bată. Pe mine m-a bătut numai mama, care sunt convins că avea sentimente…”

  Vizitatoarea mă privea derutată. Nici vorbă că mă socotea cretin, poate că şi eram, dar, spre mirarea mea, a zâmbit.

  „Termină cu tanti”, a spus. „Nu-mi place…” Vorbea înceT. Îşi aplecase bustul spre mine.

  În clipa aceea mi-a devenit clar ceea ce simţeam dar refuzam să cred: Vizitatoarea emana căldura cotropitoare a Măriei.

  Neştiutul schimbase placa, se auzea un charlestoN. Îl şi vedeam pe Buster dând din codiţă, mi se părea că doamna Ojog (fie-i ţărâna uşoară) încerca să-şi lipească de obrazul meu faţa asudată, deşi exista încă un spaţiu destul de mare între noi.

  „Tanti”, am spus, fiindcă nu puteam să-i spun altfel, „eu mi-am dorit întotdeauna o mamă afectivă şi supradimensionată ca dumneavoastră, dar n-am avut parte”.

  Acum însă trebuie să mă retrag pentru câteva minute fiindcă mă trece o nevoie fizică, urgentă…”

  M-am ridicat şi am intrat în WC lăsând-o să-şi rumege singură sentimentul.

  * Cea mai voluminoasă femeie din lume, gospodina engleză Muriel Hopkins, în vârstă de 49 ani, a încetat din viaţă ca urmare a unui atac de cord. După unele estimări ea cântărea peste 320 kilogramE. În ultimele săptămâni de viaţă Muriel nu mai putea umbla pentru că picioarele nu-i mai suportau greutatea şi prefera să doarmă pe un scaun special, întrucât nu se mai putea urca în pat.

  5. Stăteam pe capac, în întuneric. Luasem poziţia Gânditorului. N-aveam nici o nevoie fizică în afara aceleia de a rămâne singur. Zâmbeam cam strâmb, aş fi plâns, mă simţeam ca un biet corăbier pierdut pe ocean într-o zonă de acalmie plată şi absolută. Mă umilise câineasca hermeneutică a Vizitatoarei menită să-mi ardă oaselE. Îmi era ruşine de mine. Pălăvrăgeala mea abia izbutise s-o anihilezE. Îi mai simţeam căldura, mi se părea că se lipise de lemnul uşii, mă temeam să nu-l aprindă.

  Aşadar Ioachim îmi memorase adresa şi se ţinuse de cuvânt: îmi trimisese, în carne şi oase, ultima lui carte… în afară de el, de Măria, de Vizitatoare şi poate de Iason, precaritatea stării mele mă împiedica să verific a cincea rotiţă a mecanismului. Prin pâcla de repulsie care mă năpădise simţeam însă, vag, cum cineva mult mai puternic decât ei îmi ciocănea încheieturile.

  În acelaşi timp un gând, străin parcă şi şters, îmi şoptea că, poate, străbăteam doar o probă…

  * în drum spre o