* La circa 100 km de Roma, Biagio di Cres-cenzio, un tânăr de 23 ani, a intrat cu propria sa maşină într-un pom. Transportat cu altă maşină la spitalul din Fondi, medicii l-au trimis la o clinică din capitală, singura specializată pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. La câţiva kilometri de clinică, ambulanţa care îl transporta s-a ciocnit cu un alt vehicul. Urcat într-o altă maşină pentru a fi transportat la spital, acesta s-a ciocnit cu un automobil care venea din sens invers. Ultima ciocnire a provocat moartea lui Crescenzio şi rănirea altor cinci persoane.

  19. Mă îndreptam spre casă, luna dispăruse. Mă gândeam la ZenobiA. Încercam să redimensionez, măcar în gând, fragilitatea raporturilor noastre cu o lume de forţe subit duşmănoase, ca să o apăr de primejdii…

  …La vârsta când alţii abia gunguresc primele silabe, Zenobia vorbea uimitor de bine.

  Atâta doar că unele cuvinte, în special nume de animale ca, de pildă, porc, le înlocuia cu altele, inventate de ea. Ceilalţi, părinţii, rudele, vecinii, încântaţi de neobişnuita ei precocitate, făceau, fireşte, haz, de câte ori folosea vocabularul inventat. Curând, fetiţa s-a simţit jignită, i se părea că râd de ea, şi n-a mai scos o vorbă. Doi ani la rând s-au străduit medicii să-i vindece muţenia. Până când, într-o bună zi, fetiţa a reînceput de la sine să vorbească, la fel de curgător ca înainte. Atâta doar că din ziua aceea îşi gândea cuvintele ei şi le rostea pe ale celorlalţi, ca unii oameni maturi siliţi să gândească în limba lor şi să vorbească în alta…

  Pe atunci, Zenobia era foarte mică. Şi acum e foarte mică. Poate că am jignit-o lăsând-o atâta vreme singură şi o să amuţească iar…

  Ce-o fi făcând acum? Poate că doarme sau poate că îmi vorbeşte în limba ei gândită şi eu n-o mai aud. Sau poate şi-a dat seama că eu sunt un aiurit, un biet orgolios care se crede ales numai pentru că, din întâmplare, s-a pomenit şi el de câteva ori printre paraginile Celeilalte Părţi… Oricum, Zenobia e foarte mică, în noaptea asta ar fi trebuit să stau lângă ea, s-o ţin strâns de mână.

  Am început să alerg. Acasă, nu mergea liftul, am urcat scările în goană. Pe coridor m-am oprit să respir.

  Gâfâiam. Petru plecase, pesemne, de mult. Lumina galbenă a becului se împletea cu cenuşiul zorilor.

  Uşa camerei noastre era deschisă, vedem clar scaunul încărcat de hârtii prăfuite şi sofaua goală. Simţeam în aer un pustiu, adăugându-se pustiului din mine.

  „Zenobia”, strigam, „unde eşti?” Mă cuprinsese panica deşi mai speram, vag, să fie o joacă de-a ei, să se fi ascuns, în glumă…

  Am ieşit pe coridor. Fereastra cea mare dinspre terasă era deschisă. Am trecut prin ea. Şi am încremenit.

  Pe jgheabul de tablă subţire, Zenobia stătea liniştită, îşi balansa picioarele deasupra vidului, ca o fetiţă care se dă în leagăn. Era cu spatele spre mine, poate nu mă vedea. Jos, în prăpastia de sub ea, huruiau primele tramvaie, se zăreau primii trecători ai dimineţii. Jgheabul, destul de şubred, ar fi putut să se rupă şi să se prăbuşească în orice secundă.

  „Zenobia!” am izbutit să spun (mi se tăiase respiraţia) „nu te mişca! Stai aşa! Vin să te iau…”

  Dar îmi era cu neputinţă să mă urnesc din loc, mi se părea că am ghete de plumb, cu tălpile ţintuite de pardoseală.

  Ea s-a întors liniştită, şi-a trecut un picior peste celălalt (o vedeam ca şi cum aş fi fost la un pas), a sărit pe terasă şi a venit la mine.

  „îmi era frică”, spunea, „îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva…”

  Am luat-o în braţe, era incredibil de uşoară. Am trecut cu ea prin fereastrĂ. Îşi lipise fruntea de obrazul meu, era foarte mică, rotundă, ca ghemul de raze desenat lângă urechea mea în seara plecării lui Dragoş. Abia îndrăzneam să respir, de teamă să nu se destrame.

  „N-ai fost cuminte”, mi-a şoptit.

  „Zenobia”, am spus, „să nu mai faci asta niciodată, auzi? Dacă se mai întâmplă o dată, să ştii că mor, şi gata…”

  Martorii

  1. Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i desluşească mişcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numeşte adevăr şi ţine până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalţi, luate în parte, cât şi cu adevărul depresiv al tuturor, luaţi laolaltă.

  2. In după-amiaza aceea era din nou foarte cald. Stăteam în cameră întins pe spate, meditam, când s-a ivit Vizitatoarea.

  Era o femeie voinică şi mare. De jos în sus, cum o priveam, părea o matahală. Purta o pălăriuţă de pichet alb cu borul ridicat pe o parte, avea şi breton, ai fi zis că atunci se coborâse de la volanul unui străvechi Ford decapotabiL. Îşi rezemase palmele de cadrul uşii larg deschise şi mă privea fix. N-o mai văzusem niciodată dar puteam să jur că era mama Măriei.

  „Dumneata eşti Naum?” m-a întrebat.

  Aş fi putut să-i spun că nu şi să scap dar fiindcă nu obişnuiam să mint i-am spus că da şi m-am ridicat în picioare, abia încăpeam între perete şi sofa.

  „Aici nu prea e loc”, i-am explicat (mă bâlbâiam), „dar am să scot scaunul afară…”

  Am golit scaunul de câte se aflau pe el, l-am şters frumos de praf, cu mâneca, l-am scos pe coridor. Era cald şi acolo, becul ardea încă, urât şi gălbui, ca o lumină sufocată de lumină. Am pus scaunul lângă WC. Ea s-a aşezat, demnă şi ameninţătoare.

  „Unde e Măria?” m-a întrebat. Vorbea scurt, autoritar, îşi ţinea geanta strâns, pe genunchi.

  Mă ghemuisem pe jos, în spaţiul de lamentaţii al lui Petru. Stăteam cuminte, aveam grijă să nu-l depăşesc nici cu un milimetru.

  „Nu ştiu”, am răspuns. „A trecut pe aici o singură