După strălucirea soarelui de afară, nu desluşi aproape nimic în semiobscuritatea odăii. O tăcere adâncă şi neagră îi tiuia în urechi, spre dreapta însă ghici, vag, forma lavoarului de tablă. Ştia că e vopsit cu verde, că are pete de rugină… Apoi zări ligheanul alb şi scaunul încărcat cu nişte boarfe cărora nu le dădu nici o atenţie.

  Curând, umbra încăperii se limpezi. Ochii i se obişnuiseră cu palida lumină care izbutea să răzbată prin foilea de ziar lipite peste geam. Atunci se uită spre pat.

  De-acolo, din cearşafuri, îl pândea tăcută şi nemişcată Lilly. De lângă ea îl privea fix un tinerel, părea abia scăpat din adolescenţă. Constantin îl vedea clar, ca şi cum l-ar fi împrejmuit brusc un halou de lumină, îi vedea licărirea vie a ochilor înguşti şi verzui, îi vedea părul roşcat-arămiu, îi vedea claviculele, subţiri, îi vedea până şi umbrele şterse ale coastelor. Băiatul se ridicase în genunchi, aştepta încordat clipa când să-şi înhaţe hainele şi să fugă. Pantalonii lui, ciorapii de bumbac şi bocancii zăceau pe podea lângă pat.

  Constantin îl privea năucit. O amplă amărăciune îi înecase inima. Ar fi vrut să plângă, să moară, să termine odată… „Ieşi afară! …” o auzi pe Lilly. „Cară-te de aici…”

  Vorbea calmă, cu o voce tăioasă, de nesuportat. Constantin i-ar fi sfărâmat gura, să n-o mai audă. Se uita după ceva, s-o lovească.

  Se întoarse spre scaun şi văzu boarfele de pe el: cămaşa de pânză groasă a roşcatului, capela, vestonului cu galoane de caporal, geanta de curier nou-nouţă, făcută din toval gălbui şi încuiată cu un lacăt mare, centura cu baioneta prinsă de ea…

  Roşcatul sărise din pat, îşi trăsese pantalonii, se încălţa cu o viteză uluitoare. Constantin apucă centura, îşi înşuruba cu grijă, atent, degetele pe mânerul baionetei. Avea senzaţia că mânerul frige.

  Roşcatul se apropiase de el, vroia pesemne să-şi ia vestonul şi celelalte lucruri.

  „Să nu dai în mine”, spunea. „Eu n-am nici o vină. Dânsa m-a acostat, pe stradă, mi-a făcut propuneri. De unde să ştiu eu că e femeie măritată? …”

  Constantin nu-l auzeA. ÎncremenisE. În faţa lui se petrecea un lucru de necrezut: trăgea încet baioneta din teacă şi lama ei incandescentă împrăştia văpăi. Părea făcută din flăcări, ca săbiile arhanghelilor zugrăviţi prin biserici. Numai că flăcările erau negre…

  O clipă, se uită înnebunit. Apoi împinse cât putu de repede mânerul şi aruncă centura cu baionetă cu tot.

  Roşcatul o culese de pe jos şi se încinse cu eA. Îşi îmbrăcase vestonul, îşi luase capela şi geanta din cuier. Lui Constantin i se păru o clipă că nu mai avea baionetă. „Poate a pus-o în geantă”, se gândi el.

  Roşcatul se întoarse spre Lilly.

  „Am onoarea să vă salut”, îi spuse el.

  „Afară cu voi, nenorociţilor! …” le strigă ea.

  Au ieşit împreună.

  În stradă, roşcatul i-a spus că se numeşte Semia-za D. Vasile, că e din Zalău şi că ar bea o bere. Constantin abia îl auzea. Se întreba de unde s-o fi tras D.-ul ăla, iniţiala dintre numele şi prenumele caporalu-lui-curier.

  „Nici acum nu ştiu”, spunea. „Poate de la Damas-chin sau Daniel, poate de la Dumnezeu…”

  Ce s-a mai întâmplat apoi, în după-amiaza aceea de septembrie, n-a mai apucat să-mi povestească pentru că tocmai atunci câinele-şobolan i s-a dezlipit de picior, a început să adulmece pantoful meu drept.

  „Marş de-aici!” i-am strigat, îmi era scârbă, nu suportam să mă atingă, i-am ars un şut. S-a tras mai încolo, schelălăind.

  Poate că, fără să vreau, îl pocnisem şi pe Constantin, în gleznă.

  „Dacă mă goneşti, plec”, a spus el mâhnit şi umil. Se încovoiase de durere. A plecat. Mi s-a părut că ducea în gură puiul de câine-şobolan…

  * Taro, un câine de 8 ani din insula niponă Hokkaido, de cum simte în aer miros de ţigară începe să dea bucuros din coadă, să saliveze, şi porneşte pe urmele fumătorului. Când acesta aruncă mucul ţigării consumate, Taro îl stinge cu laba şi îl înghite cu mare poftă. De asemenea el descoperă de la distanţă mirosul rachiului de orez din care, dacă i se oferă o ceaşcă, o bea cât ai clipi.

  18. Trăiam senzaţia unei anihilări uscate, sterpe. Era ca o cădere lipsită până şi de spaime, un fel de saturaţie brutală şi opacă, greu de exprimat. O uriaşă renunţare, nu a mea ci a Totalităţii. Ceva ca o memorie adânc îngropată în mine mai încerca zadarnic să-mi sugereze că poate n-o să dureze mult…

  Pe străzile târzii ale oraşului văzuţii şi mai ales nevăzuţii, cunoscuţi sau necunoscuţi, îmi dădeau târ-coale atraşi de jalnica mea stare. Şi fiecare ţinea să-mi trimită câte un semn, o vorbă sau măcar un nume.

  Mai întâi Agrippa, cu gluma lui echivocă. Semn al eşecului, nesigur ca toate semnele dar suficient ca să clatine toate trestiile crescute în mine. Apoi, ca din întâmplare, Iason. (O fi plecat Petru sau mai boceşte încă la uşa de pe coridor?) Şi fata de pe şlep cu ligheanul ei alb, şi Poenaru cu invitaţia lui jovială ca un rânjet de lup. „Ia la tuka…” şi Mia, bătând step, la nesfârşit, şi Lilly (de Lilly îmi era milă) şi Semiaza cu baioneta lui de flăcări… De ce ţinuse Bătrânul fără nume, de la impozitele indirecte, să-mi transmită opiniile lui despre starea iubirii? …

  De la unul la altul şi de la fiecare la fiecare. De la pomelnicul amanţilor, care ni se recita de secole, cu glas tare, până la fioroasa parabolă a lui Abelard… Şi cine, ascuns, înghesuit printre ceilalţi, încearcă să conducă jocul, mânat el însuşi, fără să-şi dea seama, de ordinea rigidă a Celeilalte Părţi?

  Iar Constantin ăsta, pocitania, vestitorul abject, mesagerul promiscuităţii, ce vrea de la mine? Nu ştie că sunt tot amărâtul ăla din fotografia de pe foaia îngălbenită a ziarului? Mi-au căzut cărţile de la subţioară, mi s-a veştejit coroniţa de