zadarnic, să le folosească. De fiecare dată cădea ca un butuc. Dar într-o noaptea cu lună rotundă şi imensă ca acum, îşi desprinsese mâna din strânsoarea maternă, încălţase ghetele cu patine şi ieşise din casă. Când se trezise, maică-sa o găsise pati-nând adormită pe gheaţa din curte, numai în cămăşuţă. Ai fi zic că plutea, că zbura prin gerul tăios, pe sub pomii sclipind de chiciură. După noaptea aceea, şi-a mai pus de multe ori, trează fiind, ghetele cu patine dar n-a mai izbutit să facă măcar un pas cu ele…

  Mă cuprinsese neliniştea. La o asemenea fază a lunii ar fi trebuit să fiu lângă Zenobia, să o ţin strâns de mână… „Şase ani am iubit-o”, spunea Constantin, „dar ea nu m-a iubit nici o secundă. Tu nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta…”

  Poate că are chef de melodramă şi m-a găsit pe mine, mă gândeam, sau poate că e mort şi numai umbra lui culcată în noroi şi excremente vrea să-mi deschidă poarta promiscuităţii. Un mort afurisit, în orice caz, pentru că ceilalţi, văzuţi sau nevăzuţi, când vor să-mi dea să înţeleg câte ceva din ce se spune numai la ureche se mulţumesc să clatine din cap, senini, afec-tuoşi… „Dacă ai chef să plângi pe umărul meu”, i-am spus, „vezi să nu-mi uzi cămaşa.”

  Pielea de pe faţă şi de pe mâini i se înverzise. Un verde sumbru, bătând în albastru, ca ai pădurilor văzute de departe.

  „Te crezi mare deştept!” a bombănit el.

  Nu mă credeam deştept. Culpabilitatea inteligenţei mă îndemna, încă de pe atunci, să prefer inocenţa tâmpeniei.

  „Hai să vorbim despre altceva”, am propus.

  „Nu, nu”, s-a împotrivit Constantin, „să rămânem la dragoste…” „Cum vrei”, am acceptat eu. „Dă-i drumul…”

  * Specialistul Ronald Siegel a identificat 18 specii de animale care ingerează substanţe fără valoare nutritivă dar având efecte narcotice sau halucinogene.

  16. „Dragostea”, spunea Constantin, „constituie tema predilectă a convorbirilor noastre, la Percepţie. Trebuie să ştii mai întâi că Bătrânul refuză cu furie orice idee de succesiune. Nimic nu curge, afirmă el, totul cade, aici şi acum, încremenit pretutindeni şi din totdeauna. Susţine de asemenea că asistăm de mii de ani, inconştienţi şi neputincioşi, la masculinizarea sacrului. N-am să intru în amănunte fiindcă nu prea i-am înţeles teoria deşi îşi dă toată silinţa să fie cât mai clar. Cred că e vorba de o molimă generală care îşi schimbă din când în când numai înfăţişarea. Pe noi, europenii, ne-a împuţit vechea Eladă, spune el. Dar există o mare speranţă de schimbare, şi încă rapidă: curând vom fi total cretinizaţi prin mediaţia perfidă a cuvântului vorbit, scris şi mai ales gândit. Până atunci fiecare îşi dă silinţa să se cretinizeze singur cu ajutorul matematicilor…” „Nu-i prost bătrânul”, am apreciat eu, şi mă miram de ce mai ascult.

  „Ţi-am spus că le vede! … Dar le mai şi greşeşte, fiindcă e senil. De pildă, crede că asistăm de câteva milenii la moartea clinică a iubirii şi că, tot de atunci, toată lumea a înnebunit, fiecare se culcă cu fiecare dar se iubeşte singur. Chiar şi în cazul meu spune că nu poate fi vorba de iubire, că n-am iubit niciodată. Auzi! Eu! N-am iubit! … Părerea lui e că singura constantă, singurul punct comun al pseudoiubirii omeneşti la ora actuală, zămislit şi susţinut cu perfidie pentru-contra de o întreagă poliţie spirituală, este credinţa ca iubirea nu poate să aducă, până la urmă, decât nenorocire. Aici, n-am încotro, nu pot să-l contrazic, are şi exemple…”

  Şi Constantin a început să-mi înşire pomelnicul marilor victime ale iubirii, de la Orfeu şi Euridice la Atalanta şi Milanion, la Daphnis, Iphis, Ceyx şi Alcy-one, la nedreptăţita Medeea, la Ariadne, la Procris şi Cephalus, la Hero şi Leander, la Phyllis, Pyramus şi Thisbe, la toate Julietele, Ofeliile, Margaretele şi Kare-ninele cu tot neamul lor cel adormit pe scene sau prin cărţi, în fine, întreaga cohortă a exemplarelor nefericite, ucise sau sinucise din dragoste.

  „Mai sunt şi alţii, cu duiumul, dar le-am uitat numele”, spunea. „Bătrânul susţine că în niciunul din cazurile amintite nu e vorba de dragoste. E drept, mai recunoaşte şi câteva excepţii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de milă dacă îi compari. Nişte amărâţi, vai de mama lor, trăiesc retraşi prin cine ştie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, până îi vizitează zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg… Pe ăştia îi consideră aleşii, păstrătorii dragostei pe lume…” „Şi dacă nu greşeşte?” l-am întrebat, într-o doară.

  „Nu cumva te crezi şi tu un ales?” mi-a şoptit Constantin. Se lipise de mine, răsufla lângă urechea mea.

  „Află că mi se fâlfâie dacă sunt sau nu ales”, i-am răspuns şi i-am împins, cu toată palma, faţa. Am strâns un pic şi degetele.

  „Atunci să continuăm”, a spus Constantin. Se trăsese mai la o parte. Părea din nou resemnat. „Să-l luăm, de pildă, pe Abelard… Sau nu, să luăm mai bine cazul meu, ştii cum s-a terminat cu Lilly?”

  * Aflând că soţia sa, Angela, se afla la hotelul din Barra dos Garcos (Matto Grosso) şi bănuind că ea ar fi venit acolo pentru o întâl-nire amoroasă, un aviator brazilian s-a năpustit asupra clădirii hotelului cu bimotorul pe care îl pilota, pricinuind astfel moartea a şapte persoane. Soţia sa a scăpat nevătămată.

  17. Toamna trecută, prin septembrie, Constantin plecase pe neaşteptate la Constanţa. I se făcuse dor de Lilly. Tot timpul drumului, de-a lungul Bărăganului şi până la mare, plutise într-un vis feeric în care nu mai existau decât ei doi. Era hotărât să nu se mai despartă de ea, s-o ia cu el, pentru totdeauna.

  Lilly se mutase de mult de la Poenaru. Locuia în cartierul portului, într-o odăiţă separată de restul casei, o fostă bucătărie de vară cu podeaua de lut şi cu pereţii coşcoviţi. Constantin intră fără să bată. Ştia că Lilly nu încuia niciodată uşa. Vroia să-i