„Eşti dat naibii…” am spus.

  „Aşa e”, a confirmat Constantin. „Mă uit prin gaura cheii, dintr-o cameră întunecată, în bezna încăperii de alături. Păcat că nu văd mare lucru…” „Ce să mai vezi?” râdeam cam strâmb. Intrasem în groapa lui. „Nu-ţi ajunge şi atât?” „Stai să-ţi explic, domnule!” s-a încăpăţânat Constantin. Ridicase arătătorul de la mâna dreaptă. Părea contrariat. „Să-ţi dau un exemplu… Acum şase ani îmi făceam armata, la Giurgiu. Nu cunoşteam pe nimeni în oraş. Duminica mă plimbam singur pe malul Dunării, cât mai departe de cazarmă. Aş fi vrut să mai aud şi eu o vorbă civilă… într-una din duminicile acelea mă bălăcisem în Dunăre şi mă uscam întins pe buruieni, când a trecut un şlep. Plutea spre mare. Pe punte, o fată spăla nişte rufe într-un lighean alb. Mă uitam la ea, o simţeam cum frige, ca soarele, de la distanţă, cu toate că era blondă. Când m-a văzut gol, pe mal, şi-a scos din lighean mâinile pline de spumă şi a început să-mi facă semne. N-am putut să rezist. Mi-am pus palmele la gură şi am început să-i strig, cam aşa…”

  Şi Constantin a început să strige cumplite porcării, acolo, la colţul străzii Batistei, n-am să le repet. Am să spun doar că trecătorii, destul de rari la ora aceea, socotindu-ne beţi, ne ocoleau pe departe, unii ne şi înjurau. Puiul de câine-şobolan se întorsese la galop, credea că e chemat. I se lipise de pantoful stâng, i-l mirosea, atent.

  „N-a înţeles nimic”, a oftat Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre javră sau despre fata de pe şlep. „Nici n-avea cum: era un şlep străin, cu pavilion austriac…”

  Constantin s-a oprit o clipă să mângâie pe cap javra care scheuna fericită.

  „Atunci mi-a venit ideea să plec la mare, măcar pentru o zi, să caut şlepul”, a continuat el. „Am un prieten la Constanţa, unul Poenaru, stă pe lângă geamie, i-a albit părul, de tânăr, din cauza nervilor. Mă gândeam să dorm o noapte la el. Mă temeam să nu fi rămas şlepul cine ştie pe unde, la Brăila sau la Galaţi, parcă poţi să ştii? … M-am învoit la regiment, am spus că mama e pe moarte şi mi-au dat drumul de sâmbătă după-amiază până luni dimineaţa…”

  Aşa a început în sâmbăta următoare Anabasisul lui Constantin, de unul singur.

  În drum, cumpărase câte ceva de mâncare. Hrană rece, salam, brânză, pâine…

  * O colonie de termite a atacat, ameninţând să devoreze, o parte a şarpantei catedralei din oraşul italian Siena.

  14. La uşa lui Poenaru a bătut degeaba. Nu i-a răspuns nimeni. Dar cum dinăuntru se auzea muzică ritmică însoţită de nişte ţăcănituri metalice, a intrat. Poenaru ocupa o singură cameră, mărişoară, cu un singur divan în eA. Într-un colţ al camerei, lângă patefonul pus direct pe podea, o fată blondă bătea step, la disperarE. În colţul opus, o altă blondă spăla ceva într-un lighean alb. Poenaru se odihnea pe divan. Când a dat cu ochii de Constantin s-a ridicat în coate.

  „Ia te uită!” a spus. Părea bucuros. Şi-a invitat oaspetele folosind singurele cuvinte din limba bulgară pe care le cunoştea: „Ia la tuka!”

  Constantin s-a aşezat ca vrăjit lângă el, pe divan. Nu-şi mai lua ochii de la ligheanul alb şi de la blonda care spăla.

  „Fetelor!”, a strigat Poenaru, „e prietenul meu, din Bucureşti…”

  Blonda de la patefon s-a făcut că nu-l aude. Cealaltă a întors doar o clipă capul şi a spus: „Da urâţi prieteni mai ai!” „Nu te uita la gura ei”, a încercat Poenaru să o scuze. Pe urmă a găsit că ar fi momentul să facă prezentările: „Aia de la patefon e Mia, prietena mea, e artistă. O duc seara la local, stau cu ea s-o păzesc… Aia care spală e soră-sa Lilly. Tot artistă, fac număr de step împreună…” „O ştiu”, a bâiguit Constantin.

  „Tot ce se poate”, a admis Poenaru. „Lilly e şi ea fată bună. Atâta doar că e cam rea de muscă… Deocamdată stă cu noi, până şi-o găsi casă…”

  După un timp, Constantin a scos pachetul cu alimente. I se făcuse foame. Fetele şi-au întrerupt brusc activitatea. Mia a oprit patefonul, Lilly şi-a părăsit ligheanul. S-au repezit amândouă la hrana recE. Înfulecau, pe rupte. Poenaru tăia salamul, pâinea, îşi făcea parte. Constantin n-a apucat nici o bucăţică.

  Apoi fetele s-au pregătit pentru local şi au plecat cu Poenaru. Constantin se simţea obosit, n-a vrut să meargă, s-a întins pe divan.

  …I se părea că vede navigând prin cameră un şlep mirific, împodobit cu becuri, ghirlande şi panglici multicolore. Pe punte, lângă ligheanul ei alb, îl aştepta cu braţele întinse LillY. Întreaga scenă îi amintea de prima întâlnire dintre Dante şi Beatrice, pe pod, aşa cum o văzuse demult, în copilărie, imprimată pe-o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Pe atunci, cumplita urâţenie a poetului îl consola: i se părea că Alighieri îşi fumează nasul…

  Târziu, după miezul nopţii, când s-au întors ceilalţi, Constantin aţipise. Poenaru l-a zgâlţâit uşurel de umeri.

  „Scoală-te”, i-a spus, „Pe divan dorm eu, cu Mia. Tu culcă-te pe jos, cu Lilly…”

  * Cu trei ani înainte de a naşte cei 8 gemeni, Pasqualina Chianese mai născuse 6 gemeni din care nu a supravieţuit niciunul.

  15. Se făcuse târziu. Deasupra străzii Batistei se ivise o lună imensă, galbenă, ostilă.

  „Am iubit-o”, spunea Constantin.

  O adâncă tristeşe îi mângâia obrajii. Simţeam pentru el o ciudată atracţie-repulsie, un fel de milă dureroasă pe care vroiam s-o resping. M-am gândit la Zenobia. O fi dormind sau mă aşteaptă? Când era mică, mai-că-sa dormea lângă ea în nopţile cu lună plină. O ţinea strâns de mână, ca să nu pornească… într-o iarnă, cineva îi dăruise o pereche de ghete cu patine. Zenobia se căznise zile în şir,