Se întunecase de-a binelea când, la un colţ al străzii Batistei, l-am întâlnit pe Constantin. Stătea acolo, în dreptul unui bec, avea pe gură un zâmbet umil, câinesc aş putea zice. Poate că aştepta pe cineva, oricum nu părea prea bucuros că mă vede.

  L-am întrebat dacă era adevărat că murise. A bâiguit ceva pe când partea de jos a obrazului, vânătă din cauza folosirii prea dese a briciului şi străbătută de o cicatrice cărămizie, i s-a învineţit şi mai mult.

  „Poţi să nu-mi răspunzi”, am adăugat. „Nu ţin neapărat să ştiu…” în clipa aceea, pe cealaltă parte a străzii a trecut Iason, nu ne-a văzut. „Uite-l şi pe ăsta”, am spus. „Să nu se stingă luminile…” „Care ăsta?” s-a mirat Constantin.

  „Iason”, am răspuns.

  Când am rostit rostit numele lui Iason luminile de pe strada Batistei au clipit puternic (nu, nu mi s-a părut). Constantin s-a cam speriat, l-am bătut pe umăr, s-a liniştit.

  Apoi, amintindu-şi de întrebarea mea, a spus că nu murise, cum să moară când se afla în carne şi oase acolo, la colţul străzii Batistei?

  „Ai dracului oameni”, spunea, „nu se mai satură scornind la minciuni despre una şi despre alta…”

  Pe urmă m-a întrebat dacă aveam un unchi pe care îl chema exact ca pe el, până şi iniţiala dintre nume şi prenume fiind aceeaşi. Iar când i-am spus că da, mi-a povestit că, de fapt, unchiul acela al meu murise şi că se afla îngropat în cimitirul „Reînvierea” lângă tai-că-său, al lui Constantin; că amândoi, şi unchiul acela al meu şi taică-său, al lui Constantin, purtau nume identice cu al lui, al lui Constantin, aşa că în cimitirul „Reînvierea” se găseau acum două cruci pe două morminte aproape lipite unul de altul în care zăceau nişte oameni care nu avuseseră nimic comun în viaţă, nici nu se cunoscuseră măcar şi numai moartea, nu se ştie de ce, le aşezase alături numele identice, până şi iniţiala era aceeaşi… „Cred că de-aici se trage”, a spus el, „o fi citit careva în ziar anunţul despre moartea unchiului tău sau o fi trecut prin cimitir şi a văzut numele pe cele două cruci alăturate, din care niciunul nu e al meu, cu toate că e şi al meu…”

  Pe urmă, meditând un pic la obscurele taine ale migraţiei, a mai adăugat că şi bunicul său, al lui Constantin, purta acelaşi nume şi prenume ca el, Constantin, ca taică-său, al lui Constantin, şi ca unchiul acela al meu, cu excepţia iniţialei dintre numele şi prenumele bunicului său, al lui Constantin, pe care el, Constantin, n-o ştia neavând cum s-o ştie. Dar ştia precis că bunicul său plecase cu vreo sută şi ceva de ani în urmă din munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, spre meleagurile carpatice unde oamenii vorbeau o limbă frăţească, „a plecat ca să scape de jugul otoman”, aşa s-a exprimat Constantin.

  Iar când eu am remarcat că bunicul meu părăsise cam tot pe atunci, pesemne ca să nu-l pască oile de viu, munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, Constantin a conchis.

  „Ca să vezi, domnule! Habar n-aveau unul de altul şi s-au întâlnit în cimitir ca noi, atunci, în ziar şi ca acum, pe stradă”.

  * într-un spital din Boston a decedat un pacient care de treizeci de ani suferea de amnezie. In ciuda numeroaselor anunţuri publicate în acest interval, pacientul nu a fost căutat de nimeni.

  12. Am stat multă vreme amândoi acolo, la colţul străzii BatisteI. Înşiram vorbe. Simţeam şi unul şi altul că nu mai e posibil, că totul se petrece pentru ultima oară. Constantin poate chiar murise şi îşi construia un alibi, treaba lui… în ceea ce mă priveşte, aş fi vorbit despre orice, cu oricine, ca să destram păienjenişul singurătăţii noastre comune. La început, zâmbeam. E drept, numai fizic, facial (de câtva timp luasem obiceiul să fac aşa în fiecare seară înainte de a adormi şi în fiecare dimineaţă înainte de a mă trezi; greutatea acestui exerciţiu simplu dar eficace consta doar în a şti când eşti adormit şi când te poţi socoti treaz, dată fiind natura iluzorie a celor două stări). Apoi m-am hotărât să râd. Râdea şi Constantin, chicoteam amândoi ca nişte apucaţi, la colţul străzii Batistei, înaintea eternei şi definitivei părăsiri.

  „O duc cât se poate de bine”, spunea Constantin. „Lucrez la Percepţie, în comuna Pantelimon…” „Eşti cineva! …” Mă rezemam de zid. Aş fi fumat o ţigară.

  „Sunt la impozite indirecte”, spunea Constantin. „îţi dai seama? E ca un vis…” (îşi umflase pieptul costeliv.) „Am şi un coleg simpatic, peste două luni iese la pensie, până atunci existăm împreună, discutăm printre contribuabili, n-ai idee ce le vede. E şi mult mai bătrân…”

  Ceva ca un pui de câine mic şi cenuşiu, poate un şobolan, se oprise lângă piciorul lui stâng, scheuna, îi adulmeca pantoful. Acolo, în universul olfactiv al javrei, se petrecea pesemne un lucru important de care nimeni n-avea să ştie, niciodată, nimic… „îi place de mine”, spunea Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre colegul lui sau despre câi-nele-şobolan. „îi place pentru că sunt urât, mi-a şi spus-o: tu eşti Apollo preschimbat în broască ţestoasă ca să se împreune cu nimfa Dryope, zicea. Asta sunt pentru el. Apollo…” „S-ar putea” am spus, ca să spun ceva, şi râdeam cam aiurea. Râdea şi Constantin. Câinele-şobolan o luase din loc, pe strada Batistei.

  * Mii de şobolani giganţi au atacat trei sate din vestul Javei distrugând culturile de orez şi hambarele. Populaţia a fugit înspăimântată în case.

  13. Ceva ca o pasăre trecu printre noi, i-am auzit fâlfâitul.

  „Aşa sunt toate”, spunea Constantin şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre pasăre sau despre Dryope. „Părerea mea e că nu există nici o deosebire între ele…”

  Imita gesturile şi tonul cuiva