* Trisha Reay, de doisprezece ani, s-a trezit într-o dimineaţă strănutând. Un strănut continuu, într-un ritm de trei pe minut şi care a durat 204 zile.

  8. Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzaţie ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, fireşte, să caut sunete independente dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări.

  Singurul punct de sprijin, marcat şi el de vlăguirea perfectă a sensurilor, consta în faptul că, atunci, orice fapt poetic, mi se părea a fi mai mult de nathură ethică, iar nathura ethică, şi aşa mai departe…

  Altminteri, vorbitul de unul singur nu rezolva nimic. Mecanismul fizic al scriiturii, pe care atâta vreme îl acceptasem, îmi intrase prea mult în sânge. Dresajul, măcar al vitezei sale de turaţie, îşi punea şi aici, vrând-ne-vrând, amprenta.

  Continuam, totuşi, să monologheZ. Încercam tehnici de comunicare directe şi dure, asupra cărora n-am să insist. Dar şi atunci, ca şi acum, volutele pohetice îmi subminau puterea de respingere totală a dresajului, poate singura în stare să mă scoată din impas.

  Toate acestea, plus altele, m-au făcut să revin curând la scris, şi, ca să nu cad din nou pradă scriiturii, refi-guram numai construcţii gata dărâmate…

  * Japonezul Hideaki Tomoyori, în vârstă de 46 ani, a reuşit să memoreze 15151 cifre zecimale ale simbolului matematic.

  9. Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezii, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.

  Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.

  Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.

  Ca apa râului care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Ze-nobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.

  Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie gata oricând să te înghită ca un stomac flămând…

  * Reth Stevens a reuşit să facă 192 cerculeţe de fum dintr-un singur tras din ţigară.

  10. Renunţasem de multă vreme la exerciţiul în-tâlnirilor provocate conştient şi unilateral. De fapt socoteam, poate greşit, că rostul lor, odinioară, fusese doar să-mi atragă atenţia asupra unei disponibilităţi mai generale, capabilă în anumite momente să îndrume şi să apropie de mine fericiri şi disperări străine menite să răspundă o clipă la chemări şi să se ducă apoi pe drumurile lor.

  Totuşi, în una din zilele acelea, pe care aş numi-o vineri, m-am pomenit din nou umblând pe străzi. Vroiam să-l întâlnesc pe Cornelis Agrippa, în legătură cu o ulcică de lut.

  Pentru Agrippa, a cărui corespondenţă de artificier nenorocit (mă refer în special la scrisorile lui către abatele Tritheim) mi-a căzut în mâini mult mai târziu făcând să-i pălească nimbul şi aşa destul de ofilit, nutream pe atunci o oarecare simpatie: latina mea rudimentară adăuga latinei sale nu prea strălucite câteva tainice subînţelesuri în stare să-mi declanşeze anumite resorturi imaginative. Un criteriu asemănător mă îndemna, de pildă, să prefer subtextele magistrului Eckhart textelor lui Jacob Boehme sau, pe alt plan, să-mi placă lectura lui Raymond Roussel în timp ce Joyce mă făcea să vomit. (Ştiu că aluziile acestea necesare ar putea sugera un sistem de referinţe culthurale, dar eu încerc să exprim altceva.)

  Pe Agrippa îl întâlnisem de câteva ori în împrejurări şi localităţi diferite (Călăraşi, Jibou, Câmpulung-Mus-cel, Bucureşti), totdeauna sub înfăţişarea aceluiaşi dine răpănos şi negru, cu ochi lăcrimoşi, extrem de expresivi, şi cu un rânjet pe bot, cumplit de uman.

  Şi el mă recunoscuse uşor de fiecare dată, chiar atunci când, din motive personale, n-aş fi vrut să mă recunoască. La una din întâlnirile noastre l-am fotografiat, acceptase cu multă bunăvoinţă. Fotografia am trimis-o atunci domnişoarei aceleia de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, fiindcă ea ţinea să aibă neapărat un portret de-al meu. Nu am semnat-o nici von Nettesheim şi nici Naum, cum ar fi fost firesc, ci Rafael, gândindu-mă probabil la cauzele morţii premature a tânărului pictor care, altminteri, nu mă interesa deloc.

  Agrippa nu făcea parte dintre vechii vizitatori ai primului meu coridoR. Îl întâlneam numai pe străzi, vagabondând, şi de fiecare dată vorbeam din priviri, n-aş putea spune în ce limbă omenească sau câinească dar se întâmpla chiar aşa şi nu altfel.

  * S-a stins din viaţă, la vârsta de 77 de ani, Hu-go Zacchini, supranumit Omul-Ghiulea. El a fost primul om tras, în chip de ghiulea, din-tr-un tun.

  11. Am umblat mult, ostenisem. Pe Agrippa nu l-am întâlnit. Aş fi vrut să fiu cu Zenobia, să dau vina pe ea, să spun că numai din cauza ei…

  Spre seară am intrat într-o anticărie, o dugheană, în care nu mai intrasem de când găsisem ploşniţe în cotorul unei cărţi cumpărate de acolo. „N-ai mai trecut de mult pe la noi”, spunea anticarul. Nu i-am răspuns, m-am dus direct la raftul din dreapta, ceva mă atrăgea acolo ca un magnet, am scos din raft un tom vechi, îmbrăcat în piele roşcată, jupuită: Cornelis Agrippa, „De occulta Philosophia” – o ediţie princeps. N-aveam bani, am pus cartea la loc şi am plecat.

  Am mai hoinărit un timp, pe străzI. Îl întâlnisem sau nu pe Agrippa? Mă gândeam că,