parcă împotriva mea. Totul devenea derutant. Era ca şi cum o forţă puternică şi iresponsabilă ar fi vrut să-mi cuprindă mişcările în inocenţa sa. Orice aş fi făcut (pentru că mai depindea într-o măsură şi de mine) mi se părea subminat cu viclenie de forţa sau natura aceea.

  Trăiam, ca întotdeauna, printre avertizoare, aştep-tând ceva din ce în ce mai nedefinit. „De fapt, nu se întâmplă nimic grav”, îmi spuneam, ca să mă liniştesc. Dar, ameninţat şi slab în dezlănţuirea agresivă a unor legi nesigure, îmi spoream deruta chinuindu-mă să le desluşesc mecanismele. Obişnuita mea nepăsare-ac-tivă mă părăsea în favoarea unei obsedante nevoi de a găsi repere coerente. Percepţiile mele directe, cărora aş fi avut destule motive să nu le acord prea multă încredere, îmi săpau şi ele de la temelie singura certitudine până atunci nezdruncinată: aceea că nu ştiam nimic şi că nu trebuia, cel puţin deocamdată, să cred că aş fi putut înţelege ceva.

  Câteodată socoteam vinovate numerele pe care le simţeam din nou planând deasupra mea nu ca ab-stracţii-cantitative ci ca legi aspre ale unei lumi incomensurabile şi neconvertibile. Atunci încercam conştient, să ies din taina lor, afundându-mă şi mai mult în ea. Dar nu despre numere vreau să vorbesc acum, deşi ele sunt capabile de orice… înţelegeţi cum vreţi pologhia asta crepusculară care ţine mai mult de stări decât de activităţi meditative. Oricum, a crede că ea e de natură explicativă ar fi o gravă eroare. Eu nu fac decât să descriu, şi aşa mai departe…

  * într-un pat instalat în mijlocul unui mare magazin din Avignon, tânăra Joelle Lefevre, adormită de hipnotizatorul Alain Zuili, va încerca să doarmă 129 de ore.

  În timpul somnului ea va fi hrănită cu suc de portocale amestecat cu diverse alte substanţe nutritive.

  6. O senzaţie de panică surdă, ca atunci când asişti la o înmormântare, îşi furişa în mine ecourile echivoce. Iar printre ele glasul lui Petru, subţire, plângăreţ, tremurător, suna ca un flaut trist.

  O dată cu venirea lui apăruse un blocaj, din ce în ce mai sever. Exprimându-l cam brutal şi admiţând câteva excepţii l-aş putea defini ca pe un divorţ între conştienta şi existenţa mea faptică. Dezacordul acestor două planuri se compensa, totuşi, atât de eficace încât fiecare dintre ele părea în stare să-mi pulverizeze pur şi simplu orice tentaţie de a scăpa din jocul lor comun.

  Obişnuinţele mentale, până şi cele ale refuzului, mă ţintuiau în loc. Din când în când îmi venea, fireşte, ideea simplă de a le reexamina, de a le pune în acord cu datele năucitoare ale întâmplărilor. Atunci izbuteam, pentru un timp, să resping acceptarea formelor dar resimţeam, în schimb, tot mai prezentă duritatea naturii sau a forţei aceleia care îmi agrava cu perfidie, ca şi cum ar fi fost străină de stările mele, stagnarea datorată blocajului.

  Ambiguitatea duratei şi a efemerului, incertitudinile perfecţiei morale şi ale ticăloşiei, impactul necunoscutului cu falsele certitudini tot mai ispititoare, mă menţineau în zonele lor de interferenţă impunându-mi dorinţe, explicaţii şi elanuri veştejite.

  Dincolo de aparenţa mişcărilor mele, forţa aceea, fie ea şi a naturii, devenea tot mai decisivă.

  Acum, când scriu, evocarea ei, falsificată de intervenţia involuntară a imaginaţiei şi estompată în egală măsură de datele memoriei, face ca lucrurile să apară altfel decât atunci, când se aflau în plină manifestare. De altfel, îmi dau seama cât de greu ar putea fi acceptată, de pildă, afirmaţia că una din cauzele subterane de prima mână ale blocajului îşi avea sursa tocmai în trista şi conjuncturala mea nevoie de explicaţii…

  Mă aflam în situaţia unui înotător ostenit care luptă să-şi scoată din valuri un frate gata să se înece pe când fratele acela se zbate şi-l trage după el, inconştient, spre moarte…

  * în stomacul unui bărbat care avea obiceiul să înghită tot ce-i cădea în mână, chirurgii au descoperit 300 de monezi şi 200 diferite obiecte metalice.

  7. Poate că nu înşir decât erori dar trebuie să spun că în asemenea momente monştrii imaginaţiei, nu totdeauna imaginari, încep să mişune în jurul tău. Indiferent sau nu, ei caută să tulbure şi mai mult nesigura antinomie dintre bine şi rău, în afara căreia izbuteşti câteodată să te situezi. Astfel, spulberându-ţi bietele soluţii comportamentale, inversează efectele imediate ale oricărui demers. Atunci, în absolutul haotic care te înglobează, călău poate să pară şi chiar să fie înger iar îngerul călău, pe când partea arhiintimă aflată în miezul miezului fiinţei tale aşteaptă într-o neputincioasă mâhnire sfârşitul timpului de trecere.

  Toate acestea, inevitabil obscure, apar de obicei învăluite în aparenţele unei perfecte banalităţi, care constituie crusta însăşi a desfăşurării lor. Abia observabile, ele se menţin la limita unui echivoc gata ori-când să-ţi demonstreze că nu poate fi vorba decât de simple coincidenţe… în ceea ce mă priveşte, un înverşunat fanatism poetic (marea capcană a vieţii mele) îmi agrava blocajul săpând tot mai adânc prăpastia dintre mine şi puţinii poeţi pe care i-aş fi putut iubi. Nimeni nu trebuie să vadă dispreţ sau denigrare când am să afirm că fiecare dintre ei mi se părea că pierde câte ceva din ce ar trebui găsit, găsind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut. Din ce în ce mai izolat, vedeam clar cum picătura de har, uitată pe drum, se dilua şi devenea cel mai adesea pretext sau subiect pentru inteligente texte teoretice, pe cât de strălucite pe atât de viclene, în timp ce gândirea poetică, abătută din matca ei mută, se istovea bătând în maluri sterpe.

  În perspectiva mea, revanşa generală, străveche maladie a mentalului, înlocuia pe lume miracolul poetic. Dar s-o lăsăm încurcată…

  Spun toate astea poate ca să motivez de ce în scurta perioadă pe care o am în vedere aici căzusem pradă unei puternice alergii la scris, lipsindu-mă astfel de un puternic auxiliar eliberator. Deprinderile scriiturii, altădată stimulatoare măcar din punct de vedere emoţional, mi se păreau mai inutile şi mai nesatisfăcătoare decât oricând, ba chiar le descopeream un loc de