M-am uitat spre odaia noastră. Zenobia se afla în prag, mi-a făcut semn: „lasă-l în pace”, l-am lăsat în pace, am intrat la noi, am închis uşa, era foarte cald.

  * Douăsprezece tablouri din secolul XVII, aparţinând unui muzeu din Arles au fost deteriorate de una sau mai multe persoane care, strecurându-se printre vizitatori şi folosind un obiect cu vârf ascuţit, au perforat mai ales ochii portretelor.

  3. În noaptea aceea n-am dormit. Era ca atunci când uiţi ceva important şi te chinuieşte amintirea uitării sau când un lucru abia presimţit te prinde în ticăloşia desfăşurării lui şi-ţi lasă pe limbă gustul unei remuşcări, fără să ştii cu ce eşti vinovat.

  Unde greşisem? Nu acum, cu Petru, fiindcă fără doar şi poate greşisem înainte, altundeva…

  Un timp, m-au năpădit, fireşte, ispitele explicative, tentaţiile analogice, un fel de învârtire în jurul cozii capabilă cel mult să înlocuiască un cuvânt prin altele trei-patru, la fel de sterpe şi de ineficace, faţă de care moirele se pot simţi, pe bună dreptate, jignite.

  Ca să mă liniştesc îmi spuneam că aşa mi se întâm-plă, de obicei: când am în preajmă o fiinţă agitată, mi se face urât. De câte ori nu m-am dat eu jos din tramvai, de pildă, fiindcă simţisem pe aproape o astfel de fiinţă…

  Apoi, întins pe spate cu ochii deschişi, mi-am amintit de o broscuţă verde şi lucioasă: odată mai demult, în mlaştini, la marginea apelor, ea se oprise lângă mine şi mă privea supărător de fix. I-am spus cu binele: „hai, du-te de te scaldă.” Ea nu s-a clintit, ţinea cu tot dinadinsul să-şi lipească de mine ventuzele reci ale ochilor.

  Atunci am luat un beţişor, un fir de trestie, ca s-o alung. N-aveam intenţia s-o lovesc, i-am spus încă o dată: „hai şterge-o”, vroiam doar să o sperii. Dar cu o precizie care exprima exact bunătatea mea reală din clipa aceea (pesemne mă aflam ca şi acum, fără să-mi dau seama, pe Piramida Câinelui) i-am atins un nerv, cel mai fragil, pentru că broscuţa s-a aruncat brusc peste cap, pe spate, şi a rămas încremenită, ca moartă.

  Plutea oblic, pe jumătate cufundată în apă. Mă uitam la ea şi îmi venea să plâng. Mă redescopeream despărţit de mine, în ciuda probelor trecute. Ca purtător al unei singure părţi, oricare ar fi fost ea, simţeam cum viermuieşte zona dublului de care mă crezusem ferit. Poate că nu e clar ce spun. Oricum, era o suferinţă a structurii mele…

  După un timp, broscuţa a reînceput să se mişte. Atunci m-am mai liniştit un pic: măcar trăia… Dar ea ţinea să-şi ducă până la capăt Marele Joc. Se învârtea spasmodic, ca o elice dementă, mişcându-se alandala, ca zece ologi, ca douăzeci de epileptici…

  Continuam să stau cu ochii larg deschişi în întuneric. Zenobia dormea liniştită lângă mine. Prin uşă auzeam lamentaţiile, acum înăbuşite, ale lui Petru, încercam să nu mai văd spasmele broscuţei aceleia. Pe sub jocul ei agonic simţeam cum se declanşa, neclar, şi perfid, începutul revanşei. Pierdeam treptat obişnuita forţă a refuzului, putinţa de a mă opune tentaţiilor inverse. Mă ispitea din ce în ce mai mult ideea-capcană de a-mi folosi conştient şi meschin posibilităţile.

  În asemenea momente greutatea e să ştii, uitând că ştii, dacă e vorba doar de slăbiciune sau dacă nu cumva ceea ce iei tu drept slăbiciune reprezintă frontiera, la început mereu năucitoare, a unei alte zone. Mă aflam încă dincoace, revanşa îmi oferea ca justificare mila faţă de Petru. Avusesem senzaţia înceţoşată că greşisem, că o luasem razna dar, mai presus de toate, vroiam să mă uit, să văd în camera Nathaliei. Şi am văzut…

  * într-un container aflat în gara din Tanana-rive politia a descoperit aproape 1000 kg oseminte de dinozaur.

  4. M-a ajutat rutina unor tehnici părăsite încă din adolescenţă. Mi le dezvăluise o pisică. Pe-atunci, în fiecare noapte, ea se aşeza pe pieptul meu, dormea acolo ca un sfinx minuscul. Câteodată eu aprindeam şi stingeam becul de la căpătâi. Erau în joaca mea şi spaime şi orgolii: vroiam să-i demonstrez puterea de a face lumină sau întuneric.

  Ea rămânea nemişcată. Retina i se contracta şi i se dilata, pe rând; dar minunile noastre electrice păreau că n-o interesează.

  Pentru că, totuşi, ţinea la mine, m-a învăţat într-o noapte să văd, adică să recapăt simţul acela pe care unele fiinţe din natură îl mai păstrează intact şi în afara ochilor pe când noi, oamenii, îl regăsim numai arareori şi îl privim de fiecare dată fie ca pe un har, fie ca pe o infirmitate. In noaptea de atunci n-aş fi mişcat nici pleoapele de teamă să nu-mi tulbur prea graţiosul sfinx…

  N-am să insist asupra unei stări pe care aproape o uitasem. Am să spun doar că în prima noapte a lamentaţiilor lui Petru mi-am amintit-o pentru a-mi satisface mărunta necesitate de a privi din patul meu în camera numită a Nathaliei. Şi am văzut.

  Era o odăiţă ceva mai mare decât a noastră, plină de boarfe şi de vechituri aruncate de-a valma: câteva cufere sparte şi prăfuite, câteva scaune şchioape aşezate unul peste altul, o somieră de sârmă rezemată de perete, cu picioarele în sus, un balansoar stricat, o vază din metal coclit şi aşa mai departe. Acolo nu locuia nimeni, n-ar fi putut să locuiască nimeni.

  * Tribul indienilor şankaşi care s-au războit cu incaşii retrăgându-se apoi în jungla amazo-nică şi-a făcut reapariţia, după patru secole, în nord-estul statului Peru.

  5. Timp de câteva săptămâni vizitele lui Petru însoţite de tristele lui lamentaţii s-au continuat noapte de noapte. Ele au constituit semnalul, dacă nu chiar punctul de atracţie, al unor cauzalităţi pe care, în lipsa unui alt cuvânt la fel de aproximativ, le-aş numi aberante.

  Încă de a doua zi lucrurile au început să se desfăşoare anapoda. Obişnuitele aparenţe simple se întorceau