cam complicat”, mi-a răspuns. „Dormeam şi aveam un coşmar cu voi doi, faţă în faţĂ. Îl mai am şi acum…” „încearcă să-l uiţi”, am spus, „închipuie-ţi că n-a existat…” „Mi-am închipuit destule, poate prea multe”, a oftat Măria, „M-am săturat…”

  Şi-a lipit din nou fruntea de genunchi şi a rămas aşa. Părea că doarme. Nu s-a clintit nici când m-am ridicat din fotoliu, nici când am ieşit din camera ei.

  16. Acasă, i-am povestit Zenobiei fără să omit nici un amănunt întreaga desfăşurare a întâlnirii mele cu Iason şi cu Măria. La început m-a ascultat atentă, apoi a zâmbit.

  „Sigur”, am bombănit (mă simţeam ofensat), „ţie îţi convine, tu n-ai fost în coşmarul Măriei…”

  Mi-am amintit însă că, la un anumit moment, şi eu fusesem gata să izbucnesc în râs: Măria, vorbind cu vocea groasă şi răguşită a lui Iason mi se păruse şi mie pe cât de stranie, pe atât de grotescă.

  „Zâmbeşti fiindcă n-ai fost acolo”, am repetat, îmi trecuse supărarea.

  „Nu de asta”. Zenobia arăta cu degetul, spre mine. „Uită-te cum ţi-ai pus pantalonii…”

  M-am uitat şi am văzut lucrul cel mai neaşteptat din seara aceea: deşi aproape că nu mă mişcasem de pe fotoliul Măriei, deşi venisem direct acasă fără să mă opresc în drum, deşi dimineaţa mă îmbrăcasem normal şi nu mă dezbrăcasem în timpul zilei, aveam pantalonii puşi invers, adică partea cu nasturii, bine încheiaţi, se afla la spate.

  Nu ştiu în ce măsură pot interesa toate acestea dar ele s-au petrecut chiar aşa şi nu le puteam omite.

  Ultima întâlnire a lui Danie cu Bealrice pe o ceaşca de cafea fabricată în Suedia

  1. Căpătasem încredere în singurătatea coridorului nostru. Ea ne compensa într-un fel pentru zăpuşeala din cameră: cum nu se răcorea decât în zori, puteam lăsa uşa veşnic deschisă.

  Aşa se face că într-o noapte, pe când culcat pe spate priveam întunericul şi meditam la cine ştie ce, am auzit un fel de şoaptă ritmică, un vaiet repetat la intervale fixe. După vaiet urma cu regularitate un râcâit uşor, ca de unghie.

  Zenobia dormea. „Tu auzi?” am întrebat-o (în gând, pentru că nu vroiam s-o trezesc).

  „Petru…” mi-a răspuns ea (vorbea în somn, n-am insistat, am lăsat-o să doarmă).

  Stăteam şi ascultam. Chemările tânguitoare, şi râcâi-tul enervant de moale mi se părea că vin din dreptul celei de-a doua camere de pe coridor, pe care o ştiam nelocuită. Ne despărţeau de ea doar o boxă minusculă şi WC-ul.

  Am ieşit pe coridor. In faţa camerei aceleia, prins de perete, ardea un bec în jurul căruia încremeniseră câţiva fluturi de noapte minusculi. Petru zăcea ghemuit în dreptul becului, lângă uşă, pe un covoraş cât palma, un preş de şters picioarele adus pesemne de eL. Îşi respira tânguirea, zgâria cu unghia panoul ocru al uşii.

  * Pedro Miguel da Silva, dintr-un sat de la nord de Bahia, a trăit 40 de ani înlănţuit de trunchiul unui copac, într-o peşteră. La vâr-sta de 21 de ani, din cauza unei probabile crize nervoase, el fusese înlănţuit acolo de cumnatul său. După decesul acestuia, cele două surori ale sale au continuat să-i aducă zilnic mâncare şi să-i facă toaleta de două ori pe săptămână.

  2. M-am aşezat lângă el, pe ciment, cu spatele rezemat de perete şi am rămas un timp aşa, fără să scot o vorbă. Acum îi desluşeam lamentaţiile: „Nathalia”, spunea, „deschide, Nathalia!”… Vedeam cum întindea mâna, ca pe un peduncul, cum râcâia, cum se retrăgea apoi în sine cu peduncul cu tot, ca într-o scoică.

  Aş fi putut să stau acolo mult şi bine să mă vait sau să râcâi şi eu. Spinarea mea adera perfect la perete, un fluturaş albastru se lipise pe conturul umbrei mele, şi mi-am amintit cât de ostenită era Zenobia… „O strigi degeaba”, i-am spus lui Petru. „Nu vrea să-ţi deschidă.”

  El s-a uitat la mine, avea o ceaţă pe ochi, nu ştiu dacă mă vedea, părea surprins.

  După un timp, a clătinat din cap.

  „A, tu erai”, a şoptit.

  Pe urmă şi-a reluat tânguirea: „Nathalia! Deschide, Nathalia! …” „Nu vrea să-ţi deschidă”, am repetat.

  Petru şi-a răsucit iar capul spre minE. Întinsese o mână, râcâia în aer.

  „Tu nu înţelegi, Laurenţiu”, mi-a spus (am acceptat cu oarecare neplăcere numele care nu era al meu), „ea nu deschide pentru că au bătut-o… Au tuns-o şi îi e ruşine… Au încuiat-o înăuntru. Nu poate să deschidă…”

  Scosese gura din scoică şi vorbea cu ea, poate că şi gândea, undeva, în ghemuirea lui.

  „O strigi prea încet”, am continuat eu. „Poate că nu te aude sau nu-ţi recunoaşte glasul, fiindcă o strigi prea încet. Şi râcâitul, cum să-l audă? Ar trebui să baţi tare, cu pumnul. Dacă vrei, bat eu…”

  Mi-am dezlipit spinarea de perete, fluturaşul a fugit de pe conturul umbrei mele, ai fi zis că eram gata să mă ridic să bat în uşă, deşi n-aveam de gând să fac asta.

  „Nu, nu, …” s-a opus Petru. Ieşise din scoică, şedea pe covoraş cu picioarele strânse sub el ca un derviş în faţa coşului cu şerpi, nu îi depăşea nici cu un milimetru marginile. Lumina gălbuie a becului sclipea pe ceaţa ochilor săi. „Nu, nu… Să nu se sperie… Tu nu ştii cât de uşor se sperie…”

  Mi-am amintit că văzusem odată un om care mân-gâia un porc, dar îmi era milă de Petru. Aş fi sărit ca o lăcustă pe sub bec, aş fi făcut orice ca să-l ajut. El nu mai zicea nimic, nu se mai tânguia, privea în gol.

  Apoi, deodată, a strigat.

  „De ce dai în mine? …” „Cine dă în tine?” l-am întrebat.

  „Ce ţi-am făcut eu ţie, Laurenţiu?” Acum plângeA. Îşi acoperise faţa cu palmele. „De ce mă baţi?” „Taci dracului din gură”, i-am spus, „că doarme lumea…”

  Mă temeam să n-o trezească pe Zenobia (era atât de obosită!)