Ţineam geamul cu palmele deschise, era o sticlă frumoasă, uşor curbată în afară, cu irizaţii sidefii. Lemnăria părea solidă, putea să reziste. Fetiţa gemea, vroia să vomite, Măria îi sprijinea capul, nu ştia ce să facă.

  Asta a durat un timp, n-aş putea spune cât, fetiţa s-a mai liniştit, „mă duc s-o culc”, a spus Măria, a ajutat-o să se ridice şi au ieşit amândouĂ. În cameră abia se mai vedea. M-am aşezat pe un fotoliu, am stat acolo cam un sfert de ceas, până s-a întors Măria.

  „Am culcat-o”, mi-a spus. „Se speriase…”

  S-a îndreptat spre comutator, vroia să aprindă lumina.

  „Nu arde”, i-am spus. „N-are curent…”

  Ea a încercat. Lumina nu s-a aprins (când se întâm-plă asemenea lucruri oamenii le uită imediat de parcă asta ar rezolva ceva…).

  Măria s-a aşezat, în întuneric, pe celălalt fotoliu, mi se părea că îşi ţine o mână peste gură, abia îi desluşeam trăsăturile.

  „Noi doi”, i-am spus, „n-am mai vorbit de mult. Să ştii că între timp ne-am plictisit de oraş, şi eu şi Zenobia. Poate o să ne întoarcem în mlaştini…”

  Vorbeam ca să vorbesc. Mă ascultam şi atât.

  Măria n-a spus nimic. Am tăcut şi eu.

  Stăteam liniştit în fotoliu, mă uitam spre ea, eram singuri în cameră dar mai simţeam o prezenţă, bănuisem că aşa are să fie, aşteptam să-mi spună ce avea de spus.

  „Te superi dacă mă culc un pic pe sofa?” m-a întrebat după un timp Măria. „Mi-ar fi mult mai uşor…” „Fă cum vrei”, i-am răspuns.

  Ea s-a întins pe sofa, o vedeam ca pe o formă oarecare, nedefinită.

  Apoi, pe neaşteptate, forma aceea a mormăit: „Ce ai cu mine? De ce eşti împotriva mea? …” Poate vorbise Măria dar vocea, groasă şi brutală, nu era a ei.

  14. Totul devenise idiot şi comic dar n-aveam chef de râS. Îmi era milă de Măria, forma întinsă pe sofa putea să fie a ei sau a altcuiva dar vocea, în orice caz, era a lui Iason.

  „De ce nu-mi răspunzi?” m-a întrebat.

  „Eşti nebun”, am spus, „ce să am cu tine? Aproape uitasem că exişti…”

  O vrabie s-a izbit de geam, vroia să intre. A căzut dincolo, în afară.

  „Degeaba vrei să mă duci! …” Iason (sau poate Măria) ridicase tonul. „Nu poţi să uiţi că v-ampocnit atunci, pe tine şi pe Zenobia aia a ta…” „Pe ea, las-o în pace” (începuse să mă plictisească). „Mai bine spune-mi de ce ai vrut să mă vezi, şi să terminăm…”

  Iason (sau poate Măria) a tăcut o clipă. Mă gândeam dacă să mai stau sau nu.

  Simţeam că starea de primejdie se risipise. Fiinţa-fur-tună ne părăsise. Lumea se îneca în tăcere. Auzeam copita unui cal izbind, departe, pietrele caldarâmului.

  „Crezi că nu ştiu de ce n-ai dat, atunci?” a reînceput el. „Eşti mai voinic decât mine, puteai să dai şi tu…” „Ce tot îndrugi acolo?” l-am întrebat (nu ştiu de ce îmi veniseră în minte Eriugene şi ceilalţi, plus inverşii lor. Fiecare, ajutat de ceilalţi, îşi construia singur capcane şi, ajutat de ceilalţi, se înşela singur…) „Vroiau să mă umileşti, de-asta n-ai dat, nu-i aşa?”

  Mă simţeam blând şi agresiv în acelaşi timp. De fapt folosesc cuvinte diferite pentru o stare egală pe care limbajul se sfieşte să o prindă în cleştele lui. Poate că aşa făceam şi în pântecele mamei sau înainte sau după (nu mai ştiu după ce). Intuiam neîndoielnic de ce insistase Zenobia să vin aici şi aşteptam să ajungă la capăt o întâlnire care pentru mine era gata încheiată.

  „De ce nu-mi răspunzi?” Iason ridicase din nou tonul. „Crezi că numai tu ştii? Mai sunt, şi alţii pe lume. De pildă, eu…” „Iason”, i-am spus, „poate că tocmai ştiinţa asta a ta e de vină. Ai eşuat în ucenicia ei.

  Aprinzi şi stingi lumini şi nu-ţi ajunge, vrei mai mult decât ţi se cuvine…” „Vorbeşti ca un popă, dar nu-i nimic”, a spus. „Poate că tot o să mă ajuţi…”

  Părea resemnat. M-a întrebat ce să facă pentru un anumit lucru. I-am spus, fireşte, că nu ştiu. Pe urmă am tăcut amândoi, eu am rămas în fotoliu. Era bine sau rău pe lume dar nu mai exista nici binele, nici răul…

  Pe urmă Măria a oftat, de data asta ea a oftat…

  * Nouă tineri speologi originari din Dijon şi dispăruţi în peştera Glaz în Alpi au fost regăsiţi într-o galerie situată la o sută de metri de suprafaţă.

  15. După un timp Măria s-a trezit, stătea pe marginea sofalei. Poate era o favorabilă, n-am să explic ce înţeleg prin asta, am să spun doar că e vorba de ceva în afara iubirii cu care e mai totdeauna confundată.

  „Ar fi bine să aprinzi lumina”, am spus.

  „Acum cred că arde.”

  Ea s-a ridicat, s-a îndreptat prin întuneric spre comutator şi a aprins. Părea istovită, avea ochii împăienjeniţi, s-a aşezat pe celălalt fotoliu, în faţa mea. Stătea încovoiată, cu fruntea lipită de genunchi. Ne aflam printre lucruri vizibile. Furtuna ne părăsise de tot.

  Am stat aşa nu mai ştiu cât, fără să scoatem o vorbî. Apoi Măria şi-a ridicat faţa spre mine.

  „Aş vrea să te rog ceva”, mi-a spus. Vorbea cu vocea ei dar în şoapte, ca şi cum s-ar fi temui să nu fie auzită de cineva. „Promite-mi că Iason n-o să afle niciodată despre convorbirea voastră…” „Iason nu ştie?” (Când i-am rostit numele lumina nu s-a stins, nici n-a clipit măcar.) „Nu ştie”, mi-a răspuns Măria, „ai vorbit cu el, dar nu ştie. Şi dacă află e în stare să mă ucidă…”

  Era în cuvintele ei atâta spaimă încât m-am grăbit s-o asigur că Iason n-o să afle în vecii vecilor nimic de la mine. Pe urmă am întrebat-o, într-o doară: „Tu ştii ce am vorbit?” „E