şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca sa n-o tulbur.

  Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.

  După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen – 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.

  Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului.

  În centru se afla conturul feţii mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne”.) Sprâncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.

  Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stângă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.

  În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stângĂ. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stângă, îmi atingea partea de jos a bărbiei, în sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.

  În dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vârful în sus, marca vidul.

  Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori…

  Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii”, n-am să-l descriu. Am să spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conştientului, şi se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni…

  * Tânăra belgiană Chantal Sabine Derycke a trăit timp de zece luni zidită într-un garaj din satul Corinaldo de lângă Ancona. Carabinierii au descoperit-o întâmplător, aproape moartă de foame, zăcând în duhoarea grea a încăperii în care fusese zidită de concubinul ei, tâmplarul Marcello MontesI. Încăperea nu dispunea decât de o ferestruică, spre acoperiş, bine astupată pe dinafară. Prin ferestruica aceea Montesi îi arunca din când în când prizonierei sale câte ceva de mâncare.

  12. Două zile mai târziu am găsit un bilet prins de uşa odăii noastre. Măria mă ruga să trec neapărat pe la ea pentru un lucru foarte important. Mă aştepta a doua zi după-amiază, acasă, nu la atelier (subliniase cuvintele neapărat şi acasă). „Bătrânii pleacă până luni în provincie aşa că ai să fii şi de data asta scutit de plăcerea de a-i cunoaşte”, îşi încheia Măria mesajul.

  A doua zi era sâmbătă, ne-am fi putut duce la film dar Zenobia a insistat să răspund la chemarea mesajului, spunea că sunt egoist, că puţin îmi pasă de alţii care poate au nevoie de mine, şi aşa mai departe. Până la urmă m-a convins şi am pornit, târziu după-amiază, spre casa Măriei.

  Mergeam încet, pe cerul compact şi sticlos alergau nişte nori destul de urâţi, oraşul zăcea în covorul lui de praf. Mă simţeam în afara oricărei legături favorabile cu norii aceia adunaţi sub ochii mei într-o harababură menită parcă să-mi demonstreze cât de iluzorii ne pot fi uneori disponibilităţile… mi-a spus, părea.

  Continuam, totuşi, să mă mişc, tăcut şi prudent, printre oamenii care se grăbeau spre vizuinele lor. Tramvaiele încremeniseră pe linii, n-aveau curent. Deasupra noastră. Fiinţa-furtună stătea gata să se năpustească…

  * La Walnut Creek un mare număr de păsări călătoare se reped în automobile şi în ferestrele caselor. Experţii sunt de părere că păsările se îmbată consumând unele fructe sălbatice care conţin toxine cu efecte asemănătoare cu ale alcoolului.

  13. Măria mă aştepta cine ştie de când, mi-a deschis înainte de a bate la uşă. Am intrat o dată cu răbufnelile vântului.

  „Mă temeam că n-ai să vii” speriată.

  Am trecut prin vreo două-trei încăperi până în camera ei, n-am s-o descriu. Am să spun doar că acolo se aflau, printre altele, două fotolii, o măsuţă şi o sofa. Ar fi putut să-mi placă dacă în lumina crepusculară n-aş fi văzut zvârcolindu-se jos, pe covor, o fetiţă de şase-şapte ani. Deşi atât de mică, fetiţa mi-a amintit în mod ciudat de fata singuratică întâlnită spre primăvară, în mijlocul mlaştinilor… „E soră-mea”, a spus Măria, „suferă de stomac, are o criză.”

  De afară, din grădină, se auzeau troznind crengile arborilor. Fiinţa-furtună apăsa cercevelele ferind parcă dinadins fragilitatea sticleI. Încerca să rupă totul, dintr-o bucată.

  „Geamurile!” a strigat fetiţa. „Să nu le spargă! …”

  M-am îndreptat spre fereastră, mă gândeam că nici Măria nici sora ei nu dormiseră niciodată în pădure, că nu auziseră niciodată