Am stat acolo până s-a înnorat din nou. Era cam răcoare. Spiritul-Femeie s-a ridicat de pe şezlonguri, şi-a încălţat sandalele şi s-a întors în cabană. Eu am plecat, bătea vântul.

  Am străbătut un fel de pustiu acoperit cu ierburi aspre şi neliniştite, vorbeau de ploaie, apoi s-a pornit o burniţă rece, îmi simţeam pielea ca pe o cămaşă udă, aş fi vrut să mă adăpostesc undeva, am nimerit pe o vale, la o căsuţă proaspăt văruită, am bătut la uşă, mi-a deschis o bătrână.

  „Intră”, mi-a spus şi am intrat, în odaie ardea un fir de foc dar era tot frig şi cam întuneric, oricum nu ploua iar alt adăpost n-aş fi putut găsi pe aproape, bătrâna mi-a întins un scăunel cu trei picioare apoi s-a adresat cuiva, unui trup care zăcea destrămat de lumina ceţoasă pe patul de lângă perete: „Scoală”, a spus, „că a venit dumnealui”.

  Cel de pe pat a dat să se ridice (mai apoi, când l-am întâlnit pe Dragoş mi-am dat seama cât semăna cu el, aveau acelaşi păr lung, aceeaşi barbă albă-gălbuie, atâta doar că straiele celui întins pe pat erau noi şi curate, părea gătit ca de sărbătoare…) „Nu, nu”, am spus, „n-aş vrea să vă tulbur odihna.”

  El şi-a culcat iar capul pe pernă, zăcea liniştit, mă deprinsesem cu semiîntunericul din odaie, începusem să desluşesc până şi ochii bătrânului acoperiţi de o pieliţă albăstrie, Spiritul-Femeie a vrut să-mi dea ceva de mâncare, n-am primit, „ia măcar un ou”, zicea, am luat un ou fiert, nu l-am mâncat, l-am pus în buzunar.

  „E bolnav?” am întrebat arătând cu capul spre cel de pe pat.

  „Nu, slavă Domnului”, a spus ea, „dar aşteptăm să moară. Eu am să mă duc la fete că le am măritate gata, în alt sat, el nu vrea să meargă cu mine, zice că a trăit destul, mai stau aici ca să nu moară singur…”

  Am tras scăunelul lângă pat şi am zăbovit acolo vreun ceas, până mi s-au zvântat hainele, bătrânul n-a scos o vorbă, îl vedeam bine, zăcea pe spate cu ochii larg deschişi, senin şi liniştit, ca unul care şi-a încheiat socotelile.

  După un timp, mi-am dat seama că în nemişcarea lui aparentă făcea, totuşi, un gest destul de ciudat: ţinea pumnul mâinii drepte lipit de genunchiul drept şi numai cu un deget, cu arătătorul, desena pe furiş un cerc neîntrerupt peste abaua pantalonilor. (Adaug că semnul acela îl mai văzusem cândva la un poet bătrân care zăcea pe un balansoar, l-aş fi luat în braţe să-l legăn ca pe un copil dar lângă mine stătea ea, aceea care pe vremuri, ehei, îi fusese iubită şi muză. Ea tocmai se întorsese de la o înmormântare, ne povestea de pe acolo, poetul se balansa trist în seninătatea lui, tăcea şi îşi învârtea peste genunchiul drept degetul arătător de la mâna dreaptă, închidea un cerc, peste câteva zile a murit…)

  10. Târziu, când s-a întors Zenobia, trecusem dincolo de linişte. Mă cuprinsese o cumplită apatie, simţeam cum cad, lipsit de umeri şi de aripi, într-un gol fără sunete şi fără peisaje. Trăiam o stare de inexistenţă, o prăbuşire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies.

  Era un pustiu în mine, fără sfârşit; şuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât şi rău în mine, aş fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.

  De obicei, pentru mine, asemenea stări anticipau sau încheiau atingerea unor puncte prea înalte, greu de suportat. (Gândiţi-vă: rătăcisem singur acolo unde alţii sunt conduşi cu grijă…) Cunoşteam mecanismul înlăturării lor dar îl uitam, de fiecare dată, ca un făcut. Refuzul acesta al memoriei părea să fie semnul, condiţia de bază a revanşei…

  Zenobia aprinsese lumina. Priveam, fără să văd, tavanul. Nu eu vroiam să mor ci carnea mea, oasele mele, nu ştiu cum să spun. De fapt nici ele, nu vroiau nimic, urmau doar legea, ca pe o ultimă legătură. Şi nu era vorba de moarte pentru că moartea, ca şi viaţa, sunt dincolo de legea aceasta.

  „Ce ai?” m-a întrebat Zenobia şi glasul ei îngrijorat m-a readus într-o secundă la suprafaţă.

  „Am că nu mai pot şi nu mai vreau”, am spus.

  „Ce ţi s-a întâmplat?” (mă mângâia încetişor pe frunte), „Ce-ai mai făcut?”

  I-am povestit pe îndelete dar întâmplările din timpul zilei, lipsite acum de seva trăirii lor şi devenite vorbe, păreau banale şi mărunte: umblasem pe străzi, mă în-tâlnisem cu Măria şi cu Ioachim, găsisem un creion metalic şi nu mai ştiu ce, dorisem conştient altceva, mă oprisem în faţa unui bazin, privisem prin geamul unei braserii, un distins boşorog îmi aruncase un ban, zvârlisem banul după el, mă odihnisem într-un parc, rupsesem o floare pentru ea („e acolo, pe scaun”), mă gândisem la nişte întâlniri mai vechi, şi ce-i cu asta? Asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui şi nimeni nu le ia în seamă. De ce le sistematizez? De ce îmi construiesc singur capcane? De ce mă chinuiesc atât? (De fapt, ştiam, dar aşteptam să-mi spună şi ea.) „Nu trebuia să arunci banul”, a spus Zenobia, şi eu ştiam că pe firul mişcărilor mele acolo greşisem.

  „Nu-i nimic, mă duc mâine să-l iau. II găsesc, la sigur…”

  De fapt, n-avea nici o importanţă dacă îl mai găseam sau nU. Îmi venea să râd, dar am oftat.

  „Vezi cum mă laud?” „Iar n-ai încredere în tine”, a spus Zenobia. (Acum zâmbea.)

  * La Institutul de Zoologie al Universităţii din Saarbriicken, albinele unui roi lăsat să zboare într-o zonă unde se aflau linii de înaltă tensiune au fost cuprinse de panică, atacân-du-se reciproc şi ucigându-şi matca. Ele s-au refugiat apoi în stupi unde au procedat la un fel de sinucidere colectivă, prin asfixiere, astupând toate găurile prin care ar fi putut pătrunde aerul.

  11. În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia