făceau să descopăr în mine reacţii suspect de inegale. Odată, am fugit de la un spectacol de circ când a intrat în arenă o trupă de balerine pitice, poloneze, fardate violent şi îmbrăcate în rochiţe străvezii. (In schimb, femeia cu barbă mi se părea o glumă bună: aveam fotografia uneia, din Danemarca, o păstram printre pohemele mele, mi-ar fi părut rău să aflu că şi-a ras barba.) Faţă de fetele, foarte rare, a căror statură trecea cu mult peste normal, mă situam între umor şi milă. Astfel, pe când aveam vreo şaisprezece ani s-a întâmplat să vină în vizită la mama fiica unei prietene din provincie, pe care nu o cunoşteam. Mama a intrat în odaia mea (îmi făceam lecţiile) şi m-a rugat să stau un pic cu musafira ei, până termină nişte treburi la bucătărie.

  „E foarte drăguţă”, spunea.

  M-am dus să-i ţin de urât. Era o fată cam de vârsta mea, cu ochi albaştri. Zâmbea, timidă. Avea peste doi metri…

  Mă uitam la eA. În prima clipă mi-am dorit să mă ia în braţe, să mă legene, să mă plimbe prin parcuri, aşa, cu mutra ei de copil uriaş.

  Apoi m-am înfuriat: îmi era greu să suport întoarcerea la care mă silea fără voie, aruncarea înapoi, într-o copilărie fizică din care abia scăpasem.

  „Aşteaptă-mă niţel”, i-am spus, „mă duc să iau scara ca să mă urc pe ea şi să te pup…”

  Am ieşit în curte. M-am întors cu scara. Râdeam ca o vită. Fata aceea uriaşă plângea, se cocoşase un pic şi plângea.

  Am lipit scara de un perete şi am rupt-o la fugă…

  * în 1895, minerii din California au găsit rămăşiţele unei femei înaltă de 2,03 m. Trei ani mai târziu, o echipă de antropologi a descoperit un alt schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 m. Schelete similare au fost găsite în 1874 în Caro-lina de Nord şi în 1912 în WisconsiN. În 1930, în nordul Mexicului, au fost descoperite morminte ale unui popor străvechi cu o înălţime de 2,44 m.

  8. Cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini conceptul şi atributele fizice ale Spiritului-Femeie se reechilibraseră. Vreau să spun că, de pildă, gigantismul presimţit devenise pentru mine un fel de dimensiune pur spirituală, abstractă, fluidă şi informă, în care imensitatea şi micimea, anomalia şi firescul, promiscuitatea şi splendoarea coexistau, fără să mai existe ca atare, începusem să intuiesc totala nepăsare activă cuprinsă în solicitările ei cele mai directe: imaginaţi-vă un far la ţărmul mării, noaptea, pe vreme de furtună; pe când nebuna Paznică a farului trimite semne către toate navele, corabia ignorată a fiecăruia se zbate singură în beznă. Secunda de lumină nu mai arată stân-cile…

  O vagă legătură cauzală mă făcea, totuşi, să cred în efectele benefice ale unui anumit comportament asupra căruia n-am să insist ca să las fiecăruia plăcerea de a-l regăsi, între asceză şi destrăbălare. (Zenobia numeşte asta: a fi cuminte.)

  9. Stăteam întins pe sofa şi mă gândeam la Spi-ritul-Femeie. Mai stăruia în mine senzaţia de vegeta-lizare, secunda fără timp când ea mă mângâiase ca o senină, depărtată aripă a morţii.

  Fireşte, nu eram la prima noastră întâlnire. De fiecare dată însă presentimentul morţii, a cărui logică directă nu mă preocupa deloc, se declanşa doar ca efect al unei alte evocări, pe când acum…

  De data asta, în parc, o evocasem pe Zenobia (pentru mine, ele deveniseră într-un fel surori aproape gemene). Mă întrebam, fără să le despart, care din două îmi transmisese vestirea blândei şi îndepărtatei morţi?

  Dar s-o lăsăm baltă… Deprinderile mele pohetice refuză să se supună oricărei ordini în afară de a lor, în care claritatea e o capacitate subterană, la fel de necesară şi celui ce primeşte…

  De aceea, am început să mă gândesc la o altă vestire.

  Aceasta s-a petrecut la o cabană, pe munte, în nordul Moldovei, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini. Afară norii se învălmăşeau şi se topeau cât ai clipi ca să facă loc unui soare ud parcă de atâta strălucire.

  Mă aflam singur în încăperea cea mare a cabanei, stăteam pe ultima treaptă de jos a scării care ducea spre dormitoarele de la etaJ. Îmi venise în minte, nu ştiu de ce, fata aceea uriaşă pe care o jignisem cândvA. Îmi era ruşine de mine, mai bine aş fi întins mâna şi aş fi mângâiat-o un pic pe păr, era drăguţă, n-am mai văzut-o de atunci. Mă purtasem ca un puşti nenorocit, şi aşa mai departe, amintiri şi regrete. Mi se întuneca inima…

  După un timp, m-am răsucit încet şi am privit scara din spatele meu. Pe treapta cea mai de sus stătea neclintită, în picioare, o altă uriaşă. Am recunoscut-o imediat, ştiam şi cum o cheamă. Era o faimoasă atletă, o mai văzusem prin ziare şi la cinema, în jurnalele de actualităţi. Ea se oprise acolo şi se uita în jos, peste mine. Părea că nu mă vede. Aveam senzaţia că mă aflu în Olimp, că se coboară zeii. Aşa trebuie că li se arăta celor aleşi Cybele, sau Athena înarmată, sau Artemis întorcându-se de la vânătoare. Statura ei mi se părea acum firească, nu mă neliniştea.

  Pe urmă, Spiritul-Femeie a coborât, m-a ocolit fără să-mi dea atenţie şi a ieşit din cabană. Afară şi-a lepădat sandalele. S-a aşezat pe două şezlonguri, la soare. Pe unul dintre ele, desfăcut, ca prelungitor, şi-a întins picioarele.

  Cineva, dintr-o odaie de sus, deschisese aparatul de radio. Se auzea o muzică ritmică. Ea şedea pe şezlonguri şi asculta. Cu vârfurile degetelor goale de la picioare încerca să urmărească ritmul.

  Ieşisem după ea. Stăteam respectuos, deoparte, aşa cum se cuvine, şi măsurăm diferenţa dintre ritmul marcat de ea şi cel pe care îl băteam eu însumi. Ca să parcurgă distanţa de la ureche până la vârfurile degetelor ei ritmul avea nevoie de o frântură de secundă în plus. La mine devenea mişcare de cum îmi atingea urechea.