„Vroiai să-mi spui ceva, tinere?” m-a întrebat.

  „Nu, nu”, i-am răspuns, „nu vroiam nimic…”

  Distinsul domn a clătinat din cap, mi-a aruncat un ban cum se aruncă la răspântii, după morţi, în urma dricului, şi a plecat.

  Am luat banul şi l-am azvârlit, furios, după el.

  Pe urmă mi s-a făcut somn deşi era încă prea devreme.

  „Du-te de te culcă, cretinule”, mi-am spus şi am pornit încetişor spre casă.

  * Inventariind obiectele folosite de cititori ca semne de carte şi uitate printre filele volumelor bibliotecii la care lucrează, bibliotecarul francez Louis Perin a notat în afara cărţilor poştale, a ilustratelor sau a scrisorilor, cravate, şireturi de pantofi, piepteni, scobitori, frunze de pătrunjel, coji de caşcaval, oase de peşte, şorici de slănină şi un testament încă neexecutat.

  6. Pe bulevard erau prea multe zgomote, maşini, trăsuri, tramvaie, oameni agitaţi… M-am abătut pe străzi tăcute/lăturalnice. După senina hoinăreală din timpul zilei mă încerca revanşa: o stranie luciditate mă făcea să simt plutirea lină a pământului cu tot ce se afla pe el. Mă temeam să nu mă desprind, să nu cad în sus în jos (era totuna). Căutam să mă mişc cât mai aproape de copaci, de felinare, de garduri metalice, de orice m-aş fi putut prinde la nevoie.

  Din fericire starea aceasta n-a durat mult, s-a stins când am ajuns în parcul Ioanid. Acolo, m-am aşezat pe o bancă, vroiam să culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi părea rău că nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mâinilor, aş fi ales mai bine.

  În aer se statornicise o calmă încremenire. Cred că m-am ridicat de pe bancă şi am călcat peste pajişte, spre brazdele de flori. Atunci pământul m-a acoperit cu o scoarţă temeinică, iarba şi florile m-au năpădit, creşteau din mine.

  Îmi e destul de greu să descriu starea aceea de vegetalizare. Am să spun doar că o mai avusesem de câteva ori. O dată, în legătură cu un peşte alb, zăceam întins pe un divan într-o cameră mare, un vestibul, nu puteam să mişc nici măcar un deget. Pe dinăuntru îmi era cumplit de bine, simţeam, ca şi acum, în parc, o împăcare fără margini. Iubeam, într-un prezent perpetuu şi uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut…

  Mă ţintuia fericirea unui fel de regret copleşitor şi fără motiV. Îmi revedeam, desfăşurată simultan, întreaga viaţă. Era ca şi cum, lucrând cu mai multe ecuaţii, necunoscuta comună şi-ar fi lepădat crusta circumstanţială şi, renunţând la sine, s-ar fi preschimbat în altceva deplin şi total iar numerele, înfricoşător de vii, şi-ar fi regăsit fiecare nedimensionalitate, şi aşa mai departe…

  Aşa se moare, cunosc asta, înecat într-o intensă şi duioasă melancolie, iar pentru mine, născut într-o zodie solară, melancolia e legată de umiditate.

  Simplific mult, dar în fine… Poate odată am să bâigui mai multe despre moarte şi fiecare o să zică: „asta ştiam şi eu”, şi o să uite…

  Până atunci, morţii sunt morţi, cu timpul şi mişcarea lor. Cadavrele sunt altceva, iar duritatea mea aparentă n-o să fie niciodată capabilă să suporte apropierea unui cadavru. Morţi am văzut destui, m-am înţeles destul de bine cu ei. Cadavre însă, numai două: primul, odată, lângă mânăstirea Brebu când am întâlnit din întâmplare un alai; în fruntea lui mergea un bărbat care purta în braţe o cutie de carton, fără capac, cu o păpuşă înăuntru, cât un copil de două-trei luni; la început mi s-a părut că asist la o procesiune pentru ploaie sau aşa ceva şi numai după ce oamenii s-au depărtat mi-am dat seama că în cutia de carton văzusem, fără voia mea, cadavrul unui copil… (Am să mai spun că acum câteva clipe, când încheiam fraza de mai sus şi mă întrebam de ce oi fi scriind despre cadavre, m-a întrerupt Mica, femeia care îmi aduce în fiecare dimineaţă lapte, ca să-mi comunice că fetiţa înecată astă iarnă şi pierdută sub gheaţa râului a fost regăsită astăzi, 5 mai, prinsă de crengile copacului scufundat în dreptul locului denumit „la Dărî-mătură”. De aceea nu mai continui cu al doilea cadavru, căruia nu i-am văzut decât piciorul, galben ca lămâia, ieşind de după un paravan, în sala de morgă a unui spital unde nimerisem tot din întâmplare.)

  Şedeam din nou pe bancă, în Parcul Ioanid. Mă luptam să trag una din alta şi nu era deloc uşor. N-aş putea spune sigur dacă mă ridicasem, dacă trecusem peste pajişte, spre brazdele de flori, deşi aveam în mână floarea culeasă pentru Zenobia, aş fi putut s-o mănânc, nu-mi era foame, am păstrat-o.

  * Consiliul medicilor din Chile examinează o arsură stranie pe care o puternică rază luminoasă, de origine necunoscută, a provocat-o unui copil de 12 ani. Rana, făcută pe umărul drept al copilului, are forme geometrice perfecte – două cercuri concentrice şi mai multe puncte de aceleaşi dimensiuni. Mama copilului afirmă că arsura îşi schimbă mereu culoarea trecând succesiv de la roşu la cafeniu şi apoi spre galben.

  7. Aici s-ar cuveni poate să spun că, dintot-deauna, am presimţit în jurul meu prezenţa atotcuprinzătoare a unui principiu feminin pe care, încercând să-i definesc trăsăturile, să-i dau chip, îl denumeam Spiritul-Femeie. Dar disponibilităţile mele, încă prea crude, nu izbuteau să realizeze decât imaginea unei femei de statură uriaşă, cât lumea.

  Mamă a mamelor, feroce şi indiferentă, blândă şi generoasă, surdă, primitivă şi infinit superioară grosolanei mele masculinităţi, ea mă ferea, mă ocrotea, mă conducea prin aparenţa complicată care ne învăluie cum ne învăluie aerul pe care îl respirăm igno-rându-l.

  Brutalitatea imaginii, tragismul dimensiunii întunecate strălucirea conceptului intuiţional, îi amputau promisiunile, îl transportau în zona anomaliei şi a grotescului, acolo unde numai promiscuitatea s-ar fi putut simţi în largul său.

  În plus, unele fapte mă