La început şi-a exprimat admiraţia faţă de prietenia noastră firească (între artişti) şi nu mai ştiu ce. I-aş fi ars una dar îmi era milă de Măria, părea dezolată, se uita când la mine când la el, părea că mă imploră, se temea să nu…

  Ioachim continua să vorbească. Spunea că ultimul meu pohem (unde dracu îl citise?) i se păruse mai puţin dereglator. (Expresia îi aparţine.)

  Era un copac acolo, lângă noi, pe stradă. Se şi hrănea copacul, curgea ceva ca o sevă prin el, stai să vezi, curgea o dereglare liniştită, de jos în sus sau de sus în jos, curgea liniştită, de cum curge de multe ori prin ordine mama dezordinei, şi viceversa, de dincolo de forme…

  Ioachim încerca să confecţioneze o metaforă, ceva despre clorofila pohetică, mulţumesc, am învăţat şi noi la botanică. In plus trăia din dejecţiile copacului în mijlocul dejecţiilor unei naturi din care nu prea înţelegea mare lucru.

  Până la urmă, m-am cărat. Ioachim acela mirosea, într-adevăr, prea urât…

  * Oraşul Maralal, din Kenya, a fost invadat de albine. Roiurile dezlănţuite au atacat cu vehemenţă oamenii şi animalele. Mai multe persoane au fost transportate la spitaL. În cele din urmă, albinele au fost neutralizate prin intervenţia pompierilor.

  4. Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.

  Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simţeam atât de legată, de încorporată mie încât apro-pe că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.

  Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă şi inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de de-coraţiuni unde tăia şi lipea pe cârpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea st) aiuritoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.

  Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decât spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decât o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.

  Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.

  De câte ori mă necăjeam văzând-o frântă de oboseală, ea îmi spunea: „N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am să mai pot, am să-ţi spun…”

  * Provinciile Cordoba şi Sucre din Columbia au fost lipsite timp de peste zece ore de curent electric din cauza unor rândunele, care luân-du-şi zborul de pe firele de înaltă tensiune unde se aşezaseră au provocat un scurt-cir-cuit. Acesta a perturbat activitatea a numeroase întreprinderi, inclusiv brutării. Drept urmare, la Sincelejo, capitala provinciei Sucre, populaţia a fost lipsită de pâine o zi.

  5. Era un cer senin, nu se mişca o frunză. Oamenii treceau încoace şi încolo, toţi păreau vii, până şi morţii, zâmbeau prietenoşi.

  Rătăcisem multă vreme pe străzi. Târziu, am ajuns, flămând şi obosit, în centrul oraşului, asfaltul frigea, am găsit un creion metalic, fără mină, mă neliniştea ispita conştientă a experimentării. Era cam cinci după amiază.

  Lângă bazinul Lido plutea în aer o descrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deşi sunt cam jerpelit. Era un generos…

  Apa bazinului făcea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stătea la mese albe, pe scaune albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă. „E fain”, îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului.

  După un timp portarul mi-a zis: „acum întinde-o, te-am lăsat destul.” I-am mulţumit: „e frumos pe la voi, am să mai vin”, m-am cărat de acolo, „ce oameni cumsecade!”, îmi ziceam, „ăştia au toţi buzunarele doldora de bomboane, dacă l-aş întreba pe vreunul dintre ei unde vine strada cutare sau mai ştiu eu ce, mi-ar răspunde, la sigur, şi m-ar trata şi cu o bomboană…”

  În faţa geamurilor unei braserii m-am oprit, apa din braserie era tot albastră dar cei scăldaţi de ea şedeau pe canapele şi pe scaune comode, capitonate cu pluş stacojiu, paharele şi linguriţele sclipeau, mă uitam prin vitrine, frumoasele înotătoare nu se aflau acolo, în schimb la o masă, aproape de geam, se aşezase un domn în vârstă îmbrăcat într-o redingotă impecabilă, părul şi barba albă îi luceau, domnul se rezema într-un baston cu măciulie de argint, era foarte distins, pe scaunul de lângă el stătea un băieţaş în costum alb cu guler de dantelă, consumau ceva cu frişca… „Ăştia da oameni!” îmi ziceam şi le zâmbeam prin geam, le făceam bezele, îi salutam cu mâna la chipiu, le strigam „pupi!”, ei păreau surprinşi, făceau ochii mari, nu mă cunoşteau, cum să mă cunoască?

  Mă uitam la domnul acela bătrân şi mă gândeam. „Câtă diferenţă între redingota lui şi cămăşoiul lui Dragoş…” Dar Dragoş poate că nici nu exista, Măria nu izbutise niciodată să-l vadă şi nici Iason, iar pe Empedocle ăla mic cred că nu-l mai văzuse nimeni în afară de mine. Poate că nici domnul de la masă nu exista. Treaba lui…

  Atunci am simţit în mine un gol rece ca o tencuială udă. M-am aşezat jos, pe trotuar, lângă vitrină.