Apoi mă decid să reiau obositorul exerciţiu al evocării şi să revin la vremea depărtată a celui de-al doilea coridor…

  * Nim, un cimpanzeu de 2 ani şi jumătate, învaţă şase ore pe zi împreună cu trei tinere fete, la Universitatea din Columbia. El a reuşit până acum să asimileze 55 de semne şi să le folosească corect pentru a cere diferite lucruri.

  2. Curând după plecarea lui Dragoş ne-am mutat din atelierul Măriei. Cum ea nu mai dăduse de câtva timp pe la noi, i-am lăsat pe masă un bilet cuprinzând cuvenitele mulţumiri pentru găzduire şi noua noastră adresă. Cheia am pus-o la locul ştiut, într-un gol al zidului, deasupra uşii.

  Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite câteva odăiţe aşezate la rând pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer.

  În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W. C. A cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adâncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi.

  La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă până la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit. Acolo se putea ajunge fie direct, prin uşa-fereastră amintită, fie pe scara de incendiu pornită din coridorul de sub noi unde se înşirau spălătoriile, uscătoriile şi o parte din camerele de serviciu. O scară inutilă, de altfel, fiindcă n-am văzut niciodată picior de om urcând spre gudronul fierbinte al acoperişului. Eu însumi m-am aventurat o singură dată până la marginea lui împrejmuită doar cu un jgheab de tablă subţire. De acolo am putut vedea cum mişuna jos, în stradă, un furnicar de oameni cât unghia şi m-a cuprins ameţeala…

  Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărând o pernă mare şi o fâşie de pânză albă, pentru cearceafuri. Am bătut câteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobândite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrân rural) le-am instalat parte pe scaun, lângă hârtiile mele, parte sub sofa.

  * Refuzând hrana şi apa, Sandra, elefantul-femelă al circului Do Brasil, a încetat din viaţă. Sandra, în vârstă de 24 de ani, n-a putut suporta despărţirea de Helmut Chome, tână-rul ei dresor care se căsătorise şi plecase să-şi petreacă luna de miere.

  3.0 săptămână mai târziu am întâlnit-o pe Măria. Era cu Ioachim, stăteau de vorbă pe stradă, stai să-mi aprind o ţigară.

  Pe Ioachim ăsta (o perfecţionată rotiţă universitară) îl ştiam mai de mult, tot de la Măria şi tot de pe stradă. De obicei schimbam în treacăt două-trei vorbe. Era cu câţiva ani mai mare decât mine, dar asta nu contează. Scria şi cronici, manevra concepte. Părea ceva mai elastic decât alţii, atât doar cât să sugereze că e mai descuiat decât maeştrii lui şi că s-ar cuveni să le ia locul.

  Altminteri era mărunt, subţire, bine proporţionat şi al naibii de frumuşel. Părea şi cult, ştia pe dinafară până şi-un vers de-al meu, mi-l recita în loc de salut de câte ori ne întâlneam. Aş fi putut să-i răspund cu un şut dar mă abţineam.

  Măria nu putea să-l sufere, aşa spunea. Cu un an în urmă îi ceruse mâna dar ea îl refuzase. (Era coleg cu maică-sa, la catedră, şi atâta ar fi fost de ajuns.) „E un cretin”, îmi explicase ea atunci.

  Pe mine, personal, nu mă interesa nici ce spunea nici ce scria Ioachim. Treaba lui… Mai cunoşteam câţiva ca el, unii chiar străluciţi, le mergea mintea. Nişte roboţi anchilozaţi voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele şi jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru, sau o vedeau săltând vioaie ca o gimnastă moartă.

  În plus, pe Ioachim căutam să-l evit şi pentru că de câte ori îl întâlneam îmi declanşa o ciudată senzaţie fizică: mi se părea că târăşte după el, în lumea asta şi aşa destul de împuţită, o duhoare mentală greu de suportat.

  Acum stătea oarecum deoparte, nu spunea nimic. Măria mă prinsese ca pe un fir de pai ivit în calea cuiva gata să se înece.

  „Bine că te-am întâlnit”, spunea. „Ţi-am pierdut adresa…” (o rătăcise de câteva zile, nu-şi dădea seama cum).

  I-am repetat adresa, i-am explicat cum se ajunge la noi, la ce etaj, pe ce scară. Vorbeam ca şi cum am fi fost singuri, Ioachim părea că nu ne ascultă, zâmbea şi ochii îi luceau frumos.

  Când sunt intraţi pe deplin în marea minciună a maturităţii, băieţii nu prea tac în astfel de situaţii. De cum se află în preajmă o fată mai atrăgătoare, se şi reped. Un fel de frenezie oarbă îi împinge să iasă în faţă, să ocupe tot spaţiul sonor, să nu lase loc pentru alţii. La unii asta ţine câteodată până toamna, până le cad frunzele sau chiar şi mai târziu. Eu însumi la o vreme, când se ivea Incitatoarea, lăsam frâu liber elo-cinţei. Şi chiar când mă simţeam penibil, când mi se făcea şi greaţă de mine, tot îmi găseam o scuză… De aceea, poate, Ioachim şi-a dat drumul la motor,