ce dacă sunt?” ei i-a plăcut simţeam că începea să mă simpatizeze eram disperat improvizam aiurea eram; nenorocit cu pălăria aia mă asurzeam recitind umblam; pe poante în jurul fetelor mă simpatizau recitam: „ziceţi voi aşa de mine vă dă mâna fiindcă sunt un alb nenorocit ultimul alb din mileniul acesta care e ultimul pe când; voi sunteţi roz verzi şi albastre ultimul; alb al mileniului umblu ca un câine dresat vă dă mâna fiindcă etC. Etc.” strigam tare improvizam despre albul nenorocit care conţine de toate plus disperarea sfârşitului care coincide cu ultimele lor calcule despre; soarta ultimului alb reţinut pe plantaţiile lor umblam cu ochii holbaţi pe sub pălăria mea neagră fetele mă simpatizau am ajuns la o alee cu arbori înalţi Isis s-a aplecat şi mi-a; spus la ureche: „nu mai recita; pe aici umblă matematicianul Cantor şi te mănâncă un matematician e ceva pe la biserica măsii cântă pe acolo dar ăsta e; unul rău şi răzbunător un fel de înger exterminator” aveam un curaj nebun fetele mă simpatizau strigam spre El „îţi dă mâna să mă mănânci fiindcă sunt ultimul alb dar să ştii că nu-mi pasă şi am să recit”; El n-a apărut era la biserică (nu l-am văzut) am cotit după fete recitam; în spăimântat umblam pe poante fetele coborau spre o ecluză pavată cu dale argintii am; făcut un ocol pe după copaci „nu mai recita” spunea Isis „e un profesionist pe aici te faci de râs” „n-are decât să fie şi mama profesioniştilor” spuneam „lor le dă mâna dar eu; sunt ultimul alb pe planeta asta împuţită” de fapt recitam lucruri tragice nu pot să le redau fiind cam neclare m-am dus după fete la ecluză pe dale lângă cabina paznicului uşa; era deschisă în faţa ei se afla un dulap cu pereţii de şti; clă ieftină cu o ştiucă mare înăuntru mă uitam prin şti; clă atunci a ieşit paznicul (numai pe jumătate) cu un ciocan în mână vroia să-mi dea peste degete să nu mă mai uit dar s-a; retras imediat pentru că se speriaseră fetele şi le respecta recitam la disperare umblam pe poante în jurul fetelor strigam către paznic: „sigur îţi dă mâna fiindcă sunt un biet alb lipsit de apărare”; şi mi-a venit în minte să-l insult pe o chestie culturală să le; jignesc şi pe fete cu ocazia asta deşi mă simpatizau „sigur” am spus „vă convine fiindcă sunt ultimul alb” îi jigneam pe toţi cei peste patruzeci PH D conservatori honoris cauza ai muzeelor ingineri electrici astrologi spe; cialişti în şti; inţe spaţiale atlantologi co; lecţionari de o biecte precolumbiene generali de brigadă oceanografi is; torid cartografi spe; cialişti ai războiului psihologic cercetători pa rapsihici biblioteci ale congresului şi ale universităţilor birouri culturale arhive librării educatori foşti piloţi so cietăţi pentru investigarea inexplicabilului matematicieni mitologi filologi colonei în retragere şi alţii care; parti cipaseră prin sugestii directive şi corecturi la starea mea actuală îi jignea din p d v cultural ca şi pe fete care se; simţeau jignite din p d v naţio-nal-sexual dar protestau slab fiindcă mă simpatizau şi; nu vroiau să mă întrerupă deşi li se înroşiseră pulpele de indignare pe când; eu recitam de unul singur strigam Isis stă tea lângă mine nu mai zicea nimic (atunci am ştiut că sosise timpul să părăsesc coridorul şi să mă îndrept spre mlaştini.)

  Scara

  1. Acum, când scriu, o ploaie îmi scaldă geamurile. Mi-e frig deşi mă aflu la adăpost, ghemuit ca o maimuţă tristă şi bătrână, aici, în odaia mea, cu hârtiile astea în faţă.

  Poate ca să înlătur reveria umedă care mă bântuie îmi revine în minte figura unui ramolit. Vorbeam cu el acum câteva zile într-o pauză de lectură, la o bibliotecă. Lucra acolo la o carte a marilor spaime pe care de obicei memoria istorică le uită… „Orice bibliotecă e ca un câmp minat”, spunea, „fiindcă ascunde în ea întreaga gândire binecuvântată şi ticăloasă a oamenilor. Iar dacă o idee pierdută prin cine ştie ce broşură neluată în seamă de nimeni şi-ar întâlni amorsa care zace în altă broşură la fel de ignorată, explozia ar fi în stare să zguduie tot universul…”

  Mă plictiseA. Îl şi vedeam tremurând printre rafturile de cărţi…

  Apoi, mă solicită ecoul unei promenade îngropată într-unui din textele mele vechi: noaptea, într-un autobuz, pe străzile pustii ale oraşului. Şoferul adormise la volan şi conducea aşa, cu ochii închişI. În autobuz se mai afla, în afară de mine, un singur pasager, un albinos, ţinea în mână o carte, simţeam mirosul cărţii, ghiceam, prin el, titlul şi numele celui ce o scrisese: Huysmans, nedreptăţitul de mine, pe atunci…

  Fireşte, hârtiile pe care scriu şi le distrug sau le păstrez, ca şi obiectele-cărţi, ca şi oamenii, emană aure, efluvii bine definite şi nu numai atâT. Îmi amintesc că observaţia aceasta am recunoscut-o recent în cartea despre viaţa şi învăţătura Marelui Jetsun Milarepa pe care, din păcate, l-am ignorat atâta vreme. Mă refer la cuvintele adresate lui de Incomparabilul Marpa-Tra-ducătorul când tânărul Jetson, încă naiv învăţăcel deşi mare vrăjitor, vroia să-şi pună cărţile din bocceluţa lui, ca dar omagial, lângă cele ale Maestrului.

  „Ieşi afară cu hârţoagele tale vechi”, s-a răstit la el Traducătorul, „au început să-mi molipsească sfintele relicve şi volumele sacre şi au să le dea o răceală…”

  Privesc hârtiile înnegrite din faţa mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Mă încăpăţânez, totuşi, să le caut sensuri, pe cât de logice pe atât de şubrede. Un fel de început de ierarhizare mă îndeamnă să le deosebesc pe cele aşa-zise importante de celelalte, ba chiar să le despart, după criterii conştiente, dar, fireşte, renunţ.

  „Gândesc, deci nu exist”, îmi spun, şi râd, pe bune. Aş râde de oricare altă tâmpenie similară. De pildă, dacă m-aş gândi (scuzaţi) pe mine ca umbră a unui gând străin, realizată în afara oricărei existenţe fenomenale dar intrată până în gât în tradiţia conflictelor mentale… Sunt cel ce gândeşte sau cel ce e gândit?