18. Dar cum totdeauna cunoscutul e mai liniştitor decât necunoscutul, încercam să-mi menţin disponibilitatea extremelor ca pe o poartă care şi-ar pierde funcţionalitatea dacă s-ar închide sau s-ar deschide numai spre o direcţie; trecerile acestea aparent dezordonate, cuprinzând de fapt rigoarea echilibrului, dădea gesturilor şi vorbelor mele o tentă de umor care îmi transforma zvârcolirile în rânjete; de fapt, în ciuda explicaţiilor care îşi yâră nasul pe unde nu le fierbe oala vădind o anemie cel puţin mentală, aparenta dezordine a stărilor mele marca nu numai o posibilă tehnică pohetică ci şi rigoarea compensatoare a unei trăiri libere, a unei ordini în mişcare, reieşită din propriile ei meandre.

  Ca să menţin faţă de mine însumi, în momentele de slăbiciune, adevărul faptic al stărilor mele, foloseam metode cât se poate de simple, de exemplu făceam o pasienţă, una cunoscută, întinzi toate cărţile pe faţă, câte şapte, mai ai dreptul la trei locuri libere, de rezervă, pentru mutări în ordine descrescândă, pe culoare inversă, şi aşa mai departe; de obicei, pasienţa îmi ieşea dintr-un foc; în momentele acelea, îmi ziceam: „ia să văd eu, domnule, dacă pot să scot aşii pe un singur rând”, amestecam bine cărţile şi aşii, ai naibii, se înşirau pe un singur rând.

  Un lucru atât de mărunt poate să pară umor şi încă ieftin, mai ales dacă se ţine seama de gravitatea existenţială a zonei căreia trebuie să-i servească drept substanţă doveditoare, dar gândiţi-vă: erau 52 de cărţi bine amestecate şi aşii se aşterneau unul după altul (câteodată nu vroiau, atunci bombăneam ceva şi gata). Asemenea lucruri mărunte se petreceau însă aidoma şi când era vorba de obiecte în genere şi când era vorba de oameni; vedeam clar în ce măsură obiectele sau oamenii se aflau în legătură cu stările mele, constatam puterea măcar inconştientă a obiectelor şi a oamenilor de a răspunde acestor stări (câteodată vădit împotrivă), trebuia să accept ideea, la început înfricoşătoare, că lucrurile stau altfel, şi încercam să nu tulbur legea, să mă păstrez disponibil pentru mişcările ei, nu ştiu cum să spun pentru că e vorba de ceva în care explicaţiile n-au ce să caute, şi aşa mai departe.

  Atunci universurile se mişcau lin şi mă legănau ca pe vremea când aveam vreo cinci-şase ani şi, în amurg, ostenit de joacă, mă năpădea o seninătate uriaşă, mă aflam poate în paradis.

  De obicei mă dezmeticeam greu şi ieşeam printre oameni cu paradisul pe cap, ca o căciulă, cu ochii împăienjeniţi, întâlneam câte un prieten, vorbeam fără să vreau cam de sus, uitam să spun „scuzaţi”, iar el, pe bună dreptate, se simţea jignit, îşi spunea: „ăsta prea face pe deşteptul cu mine”, pe când eu, fiindcă n-aveam oliţă la îndemână, l-aş fi rugat să-mi împrumute căciula lui ca să plâng în ea, ar fi fost, oricum, o situaţie…

  * La Cagliari (Italia) o anchetă încearcă să elucideze motivul pentru care o familie cu 11 copii s-a retras de 15 ani în munţi, trăind într-o peşteră. Salvatore Cossu, de 53 ani, coboară din când în când numai el, în localităţile apropiate, interzicând restului familiei să facă această deplasare.

  19. Pe atunci, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini, am început să presimt existenţa Zenobiei (n-o cunoşteam încă, nu ştiam nici măcar cum se va numi), ea venea voalată printre ceilalţi vizitatori care îmi populau odaia de pe coridor, nu scotea o vorbă, ceilalţi se retrăgeau, nu-i vedeam faţa, nu-i distingeam trăsăturile, mă învăluia în căldura ei, îi spuneam Isis sau altfel, nici nu contează.

  Când începeam s-o iau razna ea se destrăma, îmi era greu pentru că rămâneam singur în apele pe care le tulburasem, îmi ardeau ochii încă nu îndeajuns de pregătiţi, vorbesc despre altceva pentru că oamenii nu prea îşi destăinuiesc asemenea lucruri şi bine fac, după cum nu prea discută între ei despre moarte şi treaba lor.

  Despre invocaţiile mele şi despre apariţiile Zenobiei am avut pe atunci chiar naivitatea să scriu un fel de carte presărată pe alocuri cu mici teorii, mă rog, era de la bun început sortită eşecului, poate de asta am şi scris-o: în ciuda câtorva plăcute fragmente litherare şi a câtorva sentinţe culthurale, esenţialul refuza să se exprime altfel decât în fapte simple care păreau, după obiceiul lor, cam trase de păr, aşa cum par şi acum, ce să-i faci…

  Amintesc notaţiile acelea, pe care nu m-aş mai simţi în stare să le recitesc, doar pentru că, printre multe alte omisiuni voite sau nu, am impresia că se află şi un fel de invocaţie obişnuită mie pe care o transcriu abia acum:

  20. Să nu uit mai întâi pălăria făcusem rost de o pălărie neagră cu borurile largi şi pleoştite cum purta un poet într-o piesă cehoslovacă o mizerie în care totul se petrecea într-o cameră la; subsol aveam şi un costum ceva catifea acoperea bine mă simţeam în el ca un baschetbalist de statură convenabilă umblam de colo-colo în două labe pe poante ca un câine dresat umblam pe poante cu lăbuţele îndoite de la încheieturi cu; capul bine înţepenit pe gât cu ochii daţi peste cap printr-un parc; Isis era lângă mine mă iubea; alţii se adunau câte doi câte trei ca să cânte eu recitam singur având o singură admiratoare dar când vedeam fete umblam pe poante recitam.

  Isis nu zicea nimic ştia că nu se poate altfel vedeam două-trei fete începeam să umblu cu; pălăria pe cap dar mult mai disperat recitam cât puteam mai tare fetele treceau mai departe cu nişte băieţi care mă apreciau umblam mult mai disperat una a zis: „nu mai zbiera aşa pentru că pari un derbedeu” o speria umbletul meu şi pălăria mea neagră vroia să mă întristeze să mor de ruşine cu pălăria mea cu tot aveam un curaj nebun am recitat: „poate chiar sunt şi