Îţi poţi asigura dependenţa celorlalţi utilizând tactica serviciilor secrete. Cunoscând tainele altor persoane, deţinând informaţii pe care ele nu ar dori să fie făcute publice, îţi împleteşti soarta cu a lor. Devii invulnerabil. Şefii serviciilor secrete şi-au păstrat funcţiile exact în acest mod – erau (şi sunt) în stare să facă şi să desfacă domnii şi preşedinţii. Un exemplu contemporan: J Edgar Hoover. Totuşi poziţia lor este dificilă. Din cauza insecurităţii şi, adesea, a unei veritabile paranoia această putere aproape că se auto anulează. Nu prea te lasă să dormi liniştit şi, în fond, la ce mai este bună puterea dacă nu îţi asigură liniştea?!

  Un ultim avertisment: să nu cumva să-ţi închipui că dacă superiorul este dependent de tine, te şi îndrăgeşte. În realitate, va nutri resentimente serioase la adresa ta şi se va teme de tine. Dar, cum spunea Machiavelli, e mai bine să te faci temut decât iubit. Frica pe care o inspiri o poţi controla; afecţiunea, niciodată. Dacă depinzi de o emoţie sau de un sentiment atât de subtil şi de schimbător ca dragostea ori prietenia, îţi vei pierde siguranţa. Este preferabil să-i faci pe ceilalţi să depindă de tine prin frica de ceea ce s-ar întâmpla dacă te-ar pierde decât prin ataşamentul afectiv faţă de persoana ta.

  Imagine:

  Viţă-de-vie plină de cârcei. Dedesubt, rădăcinile cresc şi se întind. Deasupra, smicelele se strecoară prin tufişuri, se agaţă şi se caţără pe copaci, stâlpi sau cercevelele ferestrelor. E atât de greu să scapi de ea, încât, pur şi simplu, o laşi să crească.

  Ultimul cuvânt:

  Fă-i pe oameni să depindă de tine. Ai mai multe de câştigat dintr-o asemenea dependenţă decât din purtarea curtenitoare. Cel ce şi-a potolit setea întoarce spatele izvorului, căci nu mai are nevoie de el. Când dispare dependenţa, dispar şi amabilitatea, şi politeţea, apoi, urmează şi respectul. Prima lecţie pe care ar trebui să ţi-o dea experienţa este să întreţii speranţa fără să o satisfaci vreodată, lăsându-ţi protectorul regal să aibă mereu nevoie de tine.

  (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Inconvenientul situaţiei de dependenţă în care îi aduci pe alţii este că, într-o oarecare măsură, şi tu ajungi să depinzi de ei. A încerca să depăşeşti această fază ar presupune că scapi de superiorii tăi, adică să rămâi singur, fără a conta pe nimeni. Este ambiţia monopolistă a unui J. P. Morgan sau a unui John D. Rockefelier – înlăturarea oricărei concurenţe, controlul total. Dacă poţi să-ţi impui punctul de vedere „golind” piaţa, cu atât mai bine.

  Totuşi o asemenea independenţă îşi cere preţul ei. Te vezi silit să te izolezi. Adeseori, monopolurile fac implozie şi se autodistrug din cauza excesului de presiune. În afară de aceasta, ele trezesc resentimente adânci şi îşi ridică împotrivă coaliţii redutabile de duşmani gata să sară la atac. Dorinţa de a exercita un control total se poate dovedi infructuoasă sau chiar autodistructivă. Legea care rămâne în picioare este aceea a interdependenţei. Independenţa constituie o excepţie rară şi, uneori, fatală. Este cu mult mai bine să te plasezi pe o poziţie de dependenţă reciprocă şi să mergi pe linia efectelor acestei legi decât să refuzi să i te conformezi. Vei evita tensiunile greu de suportat ale responsabilităţii de lider, în timp ce acest lider, superiorul tău, îţi va fi, de fapt, sclav, pentru că el va depinde de tine.

  LEGEA.

  DEZARMEAZĂ-ŢI VICTIMA PRIN SINCERITATE CALCULATĂ.

  ŞI GENEROZITATE SELECTIVĂ.

  ARGUMENT.

  O atitudine sinceră şi onestă poate acoperi o duzină de manevre incorecte. Până şi cei mai suspicioşi dintre oameni îşi abandonează circumspecţia în faţa gesturilor frumoase. O dată ce o asemenea generozitate calculată creează o fisură în armura lor de vigilenţă, îi poţi înşela şi manipula după cum vrei. Un dar oferit la momentul potrivit – un fel de cal troian va servi de minune scopului tău.

  RESPECTAREA LEGII.

  În cursul anului 1926, Al Capone, cel mai temut gangster al vremii, a primit vizita unui bărbat înalt şi spilcuit. Vorbea o engleza la fel de eleganta ca şi costumul pe care îl purta. S-a prezentat drept contele Victor Lustig. I-a propus gazdei o afacere bună: daca îi dădea cincizeci de mii de dolari, în scurt timp urma să capete înapoi dublul acestei sume. Capone dispunea de suficienţi bani lichizi ca să acopere o asemenea „investiţie”, dar nu avea obiceiul să acorde încredere unor persoane total necunoscute. L-a privit atent pe vizitatorul său – fără îndoială, omul impunea prin alura şi stilul său aristocratic. „O. K., conte. Ai două luni ca să-mi dublezi suma”, i-a zis şi i-a dat cele cincizeci de mii. Lustig le-a luat şi le-a depus într-un seif la o bancă din Chicago, după care a plecat la New York, unde avea mai multe „combinaţii” profitabile în plină desfăşurare.

  Banii lui Capone au rămas acolo unde fuseseră depuşi. Lustig nu a făcut nici un efort să-i „dubleze”, după cum promisese. După două luni, s-a întors la Chicago, a scos cele cincizeci de mii şi s-a dus din nou la Capone. Sub ochii inexpresivi ai gorilelor cu mutre dăltuite ca în piatră ale gangsterului, şi-a cerut scuze zâmbind: „Vă rog să acceptaţi, domnule Capone, expresia regretului meu cel mai profund, îmi pare rău, dar trebuie să vă anunţ că planul meu a dat greş. Eu am dat greş.

  Gangsterul s-a ridicat încet în picioare. Încruntat, i-a aruncat lui Lustig o privire urâtă, întrebându-se, probabil, în ce parte a Lacului Michigan să pună să fie azvârlit. Dar contele a scos din buzunarul pardesiului cele cincizeci de mii de dolari şi a aşezat, calm, bancnotele pe birou. „Iată, domnule, banii dumneavoastră, până la ultimul cent. Vă cer din nou scuzele cele mai sincere. Mă simt îngrozitor de stânjenit. Lucrurile nu au mers aşa cum crezusem. Aş