fi dorit foarte mult să pot dubla suma avansată – atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru mine şi numai Dumnezeu ştie câtă nevoie aveam de ea – însă planul pur şi simplu nu s-a materializat. „

  Capone s-a aşezat la loc, cu aceleaşi mişcări încete. Era derutat. „Conte, ştiu că eşti un escroc. Am ştiut-o de când ai pus piciorul aici. Ca să-ţi spun drept, mă aşteptam ori să-mi aduci o sută de mii ori nimic. Dar chestia asta, acum. că mi-ai dat banii. mă rog.” „Încă o dată, domnule Capone, vă rog să primiţi scuzele mele”, a repetat Lustig, s-a ridicat şi, luându-şi pălăria, s-a îndreptat spre uşă. „Doamne sfinte! Dar dumneata chiar eşti cinstit!”, a strigat gangsterul după el. „Dacă ai necazuri, uite, ţine aici cinci barosane ca să treci hopul”, şi i-a numărat cinci bancnote de câte o mie din teancul celor cincizeci de pe birou. Contele părea împietrit de emoţie. S-a înclinat adânc şi-a murmurat, mişcat, mulţumirile şi a plecat cu banii.

  Era exact suma pe care şi-o dorise din capul locului.

  Comentariu.

  Contele Victor Lustig, cultivat, poliglot şi om cu gusturi rafinate, a fost unul dintre cei mai mari escroci din vremurile noastre, altfel deloc „cuminţi”. Era cunoscut pentru cutezanţa, tupeul şi, încă şi mai important, pentru excelenta sa intuiţie psihologică. Putea să „îmbrobodească” orice victimă în doar câteva minute, depistându-i imediat punctele vulnerabile. Avea un adevărat radar de detectat fraieri. Lustig ştia că majoritatea oamenilor se apără instinctiv, dar şi conştient, de pungaşi ca şi de orice indivizi care le tulbură siguranţa. Escrocul trebuie, aşadar, să „străpungă” această apărare.

  FRANCESCO BORRI, CURTEAN ŞI ŞARLATAN.

  Milanezul Francesco Giuseppe Borri, a cărui moarte, în 1695, l-a ferecat între limitele secolului al XVII-lea, [.] a fost unul dintre precursorii acelui tip special de a aventurier şarlatan al curteanului sau „cavalerului” impostor [.] Epoca sa de mare glorie a început după ce s-a stabilit la Amsterdam. Acolo şi-a luat titlul de Medico Universale, trăind pe picior mare şi umblând într-o trăsură trasă de şase cai. [.] Bolnavii dădeau năvală, iar unii invalizi veneau, transportaţi în litiere, tocmai de la Paris. Borri nu pretindea nici un onorariu pentru consultaţiile sale – el însuşi distribuia sume mari săracilor. Nu se ştia să fi primit vreodată bani prin poşta vremii sau prin intermediul vreunui bancher. Cum continua să ducă un trai atât de luxos, oamenii credeau totuşi că se afla în posesia faimoasei pietre filosofale. Pe neaşteptate, acest mare binefăcător a dispărut din Amsterdam. Abia mai târziu s-a descoperit că plecase cu tot cu banii şi cu diamantele ce îi fuseseră încredinţate spre păstrare.

  Puterea şarlatanului, Greţe de Francesco. 1939

  Un procedeu sigur îl reprezintă acela al unui act de aparentă sinceritate şi onestitate. Cine ar refuza să aibă încredere într-un om surprins în „flagrant delict de corectitudine”?! Lustig a utilizat de multe ori acest gen de onestitate calculată, dar faţă de Capone, a mers cu un pas mai departe. Nici un escroc obişnuit nu ar fi avut tupeul să încerce o asemenea combinaţie – s-ar fi limitat la fraierii de rând, pe figurile cărora parcă stă scris că se vor lăsa păcăliţi, fără să îndrăznească să vocifereze. Ce om cu mintea întreagă s-ar fi dus să-l fraierească pe Capone, ştiind că, după aceea, tot restul zilelor (desigur, nu prea multe) ar fi trebuit să trăiască cu frica în sân?! Lustig, însă, înţelesese că un individ ca Al Capone îşi pierduse demult orice urmă de încredere în oameni. Nimeni din preajma lui nu era nici cinstit, nici generos. A petrece atâta vreme în mijlocul lupilor devine o treabă epuizantă, deprimantă chiar. Astfel, gangsterul tânjea să fie el însuşi „beneficiarul” unui gest de corectitudine şi de generozitate dezinteresată, să simtă că nu toată lumea îl urăşte, se teme de el sau ţine să-l jefuiască.

  Gestul de onestitate calculată al lui Lustig l-a dezarmat tocmai pentru că era atât de neaşteptat. Indiferent de „talia” sa, escrocului îi plac acest gen de emoţii conflictuale, cu atât mai mult cu cât persoana prinsă în vârtejul lor se lasă mai lesne derutată şi înşelată.

  Nu te da niciodată în lături să aplici legea de faţă asupra oricărui Capone pe care îl întâlneşti. Ca un gest sincer sau generos bine calculat, până şi fiara cea mai brutală şi mai cinică va veni să-ţi mănânce din palmă.

  Totul devine cenuşiu atunci când nu am măcar o lovitură la orizont.

  — Viaţa pare goală şi deprimantă. Nu îi înţeleg pe oamenii cinstiţi. Trăiesc nişte existenţe fără speranţă, sufocate de plictiseală.

  Contele Victor Lustig, 1890 -1947

  CHEILE PUTERII.

  Esenţa înşelătoriei constă în a abate atenţia spre altceva. Astfel, dacă oamenii încetează de a mai fi vigilenţi, ai timpul şi ocazia să faci un lucru pe care să nu îl observe. Un act de amabilitate, generozitate sau onestitate reprezintă adesea diversiunea ideală, tocmai pentru că dezarmează suspiciunea. Victimele devin ca nişte copii lacomi după orice gest afectuos.

  În China antică, aceasta se chema „clipa datului înainte de clipa luatului” – „datul împiedicând remarcarea, luatului”. Acest procedeu are o gamă infinită de întrebuinţări practice. A lua cu bruscheţe ceva de la cineva poate însemna asumarea unei anumite doze de risc, chiar şi pentru cei puternici. Păgubaşul va nutri gânduri, de răzbunare. La fel de periculos este şi să ceri direct ceea ce vrei, cu oricâtă politeţe – în afară de cazul când cealaltă persoană are ea însăşi ceva de profitat, te va ţine de rău pentru solicitarea ta sau pentru necesitatea ce te-a determinat să i-o adresezi. Învaţă să dai înainte de a cere: îţi netezeşti drumul, înfigi deja o gheară în ceea ce vrei să obţii sau măcar creezi o diversiune. Există multe feluri de a da: un dar, un gest generos, o amabilitate, o favoare, ralierea „sinceră” la un punct de vedere – adică orice, indiferent cât costă.

  Sinceritatea calculată îşi găseşte cea mai bună aplicare atunci când faci cunoştinţă cu cineva. Suntem