stație cu cinci minute înainte de ora cînd paznicu’ de noapte a văzut mașina lui Aymes sărind peste marginea cheiului, la docu’ lui Cotton. Voi spune că atît casieru’ care eliberează biletele, cît și conductorii’ trenului au identificat fotografia Henriettei ca fiind aceea a unei femei care călătorea în trenu’ ce se-ntorcea la Hartford.

Acum ai înțeles bine treaba asta, Henrietta? Erai în trenu’ care se-ntorcea la Hartford, Connecticut, și care-a părăsit gara la ora opt și patruzeci de minute. Nu cumva să uiți asta.

Mă privește c-un aer foarte curios. E moartă de oboseală ș-arată ca și cum i-ar veni să plîngă dintr-o clipă-n alta.

— E-n regulă, Lemmy, spune. Nu-nțeleg, dar am să țin minte.

— Foarte bine, îi zic. Acum o iau din loc. Mă-ntorc către Metts. Lasă-i pe ăștia doi să stea p-aici, îi zic. Henrietta nu se află sub nici o stare de arest pentru nici un fel de vină. Cu alte cuvinte e liberă, da’ n-aș vrea să plece d-aici nici ea, nici el. Vreau să-i găsesc tot aici la-ntoarcere.

Cînd ajung la ușă, mă-ntorc ș-o privesc pe Henrietta O văd aproape surîzînd.

— La-ntoarcere, scumpo, zic, am să-ți spun de ce te-am împiedicat să te măriți cu Maloney!

XIII. Duet pentru tîlhari

Cred că am toate motivele să fiu mulțumit c-am împiedicat-o pe Henrietta să se mărite cu Maloney.

În timp ce gonesc nebunește pe drumu’ ce duce la conac, încep să filozofez despre dame. V-am spus că au ritm și tehnică; da’ mai au ș-o grămadă de alte lucruri, dintre care unele nu-s chiar atît de palpitante.

Damelor le sare țandăra dintr-un moft. Își ies din țîțîni oricum; s-aprind brusc și țîșnesc ca niște rachete. Dacă iei o damă de treabă ș-o prepari cu puțină senzație și poate-i mai adaugi o priză de dragoste, își iese pur și simplu din minți, și cînd și-a pierdut capu’ se simte-ntotdeauna obligată să pună vreun bărbat sub papuc, ca să aibă cine să-i țină de urît. Nu mă supără atît lucrurile pe care damele le fac, cît mă supără lucrurile pe care se pricep să-i determine pe bărbați să le facă pentru ele.

I-am auzit pe unii oameni zicînd că deosebirea dintre un bărbat și o femeie ar fi atît de mică încît n-ar avea nici un fel de importanță. Ei bine, nu sînteți obligați să-i credeți pe oamenii ăștia. Fiindcă n-au dreptate. Bărbatu-i condus de rațiune, iar femeia de instinct; și-n nouă cazuri din zece, instinctul unei femei e ceea ce simte-n dimineața respectivă.

Ș-acum Henrietta simte c-ar vrea să se mărite cu Maloney tocmai pentru că-i la ananghie și crede că n-are prieteni, că eu o supun la chinurile infernului și că-n Maloney va găsi un om bun, care se va-ngriji de ea și se va așeza ca o pavăză între ea și o lume rea!

Aiureli?

Maloney nu se potrivește cu Henrietta. De ce? Păi n-am văzut eu toți pantofiorii ăia ai ei așezați în rînduri, în noaptea cînd m-am strecurat în camera de la ferma unde locuiește? Acei pantofiori au fost pentru mine un indiciu că e o damă de mare clasă; și cu toate că Maloney e băiat bun, nu-i nici pe departe din același cartier cu Henrietta. Mai e înc-un lucru, ș-anume că-și închipuie doar c-o iubește pe Henrietta. De fapt n-o iubește deloc. Dac-ar fi fost îndrăgostit de dama asta, nu mi-ar fi-ngăduit să-i aplic tratamentu’ pe care am fost nevoit să i-l aplic în afacerea asta. Ar fi găsit mijloace să facă ceva.

Socot c-am să fiu destul de fericit în ziua cînd cazul ăsta o să fie rezolvat. Trebuie să vă dați seama că-n afara celor cîtorva ore de somn de la Yuma, practic timp de trei zile și trei nopți am fost în mișcare fără ca să-nchid un ochi și nu uitați că-s unu’ dintre oamenii cărora le place patu’.

Între timp am ajuns la vreo patru sute de metri de conac. Scot mașina de pe șosea ș-o las în spatele unui tufiș de salvie. Apoi o iau binișor către casă. Curînd dau de motocicleta polițistului pe care-l lăsasem de pază, iar cîțiva metri mai încolo îl găsesc și pe el.

Îmi spune că nimeni n-a părăsit ferma și că doar Fernandez a ieșit afară și a tras o mașină din garaj la intrarea principală. Spune că Periera și Fernandez au aruncat niște obiecte în mașina asta de pe veranda care-i deasupra intrării din față, așa că ideea mea, după cîte se pare, dă roade.

Prezența acestui sticlete mi se pare că n-ar mai fi necesară și-i spun s-o-ntindă-napoi la Palm Springs. După ce-am făcut treaba asta și l-am expediat, mă-ndrept către conac ca să pic în spate. Trec de-a lungu’ peretelui, care se-ntinde de la garaj pînă la ușa din dos, ce dă-n cămara în care-am găsit cadavrul lui Sagers. Ușa asta e-ncuiată, da’ cu puțin efort și nițică pricepere, în cîteva minute am deschis-o.

Intru ș-o încui la loc în urma mea, merg de-a lungu’ coridorului și cobor în cămară. Trec prin cămară și-ncep să urc tiptil treptele care duc la ușa ce dă-n spatele barului. Ușa asta nu-i încuiată. O deschid numai atîta cît să pot privi prin crăpătură și mă uit.

În fața mea se vede ringu’ de dans al barului. Toate luminile-s stinse, da’ din locu-n care mă aflu pot vedea ușa biroului lui Periera de pe balconu’ din peretele opus. Ușa aia e-ntredeschisă și-năuntru lumina-i aprinsă. De unde sînt, am posibilitatea să-i și aud pe Fernandez și Periera vorbind.

Îmi aprind o țigară; o țin în spatele ușii așa fel încît ei să nu poată vedea lumina ș-aștept acolo vreo zece minute. O vreme mai aud vocile lor sporovăind. Apoi îl aud pe Fernandez rîzînd. După puțin, ușa se deschide și-l văd ieșind și oprindu-se-n prag. Cum lumina-i cade pe obraz, îl văd că fumează o țigară și pare foarte mulțumit de sine.

Apoi se-ntoarce-n birou și iese din nou afară peste cîteva