clipe c-un geamantan în mînă. O pornește de-a lungu’ balconului pînă la capăt, care-i chiar deasupra intrării principale în clădire. O clipă am impresia că va intra în ultima cameră care dă pe balcon, dar m-am înșelat. Trece mai departe. Continuă să meargă pînă cînd ajunge-n dreptul unui tablou mare, atîrnat de perete.

Așteaptă acolo un timp ș-apoi iese Periera. Amîndoi apucă tabloul și-l dau jos. După aceea îl sprijină de perete ș-acu’ pot să văd că-n perete e un fel de pasaj. Periera se duce-napoi în birou. Fernandez se cațără și dispare prin pasaju’ din perete. Deschid ușa și intru-n bar. Sar peste tejghea și-ncep să urc tiptil scările. În timp ce urc, scot și pistolu’ din toc.

Sînt foarte rapid și nu fac nici un zgomot, așa că Periera se trezește cu mine-n pragu’ biroului său, cu pistolu-ndreptat asupra lui. Din locul ăsta pot să țin sub ochi și pasaju’ de la capu’ balconului, pentru cazu’ cînd Fernandez se hotărăște să iasă.

Periera pare surprins. Rămîne cu gura căscată și pe frunte îi apar broboane de sudoare. Am impresia că Periera ăsta trebuie să fie-n orice caz un individ foarte fricos.

— Ei, bine, Periera, îi spun. S-ar părea că nu stai tocmai pe roze, ce zici? S-ar părea că d-acu-ncolo n-o să vă meargă chiar așa de bine amîndorura. Știi ce? Îți dau un sfat ș-ai face bine să m-asculți. Dacă nu vrei să-ți fie mai rău decît îți e, ar fi bine să faci întocmai ce-ți spun. Ai o cheie la camera asta?

Spune că da ș-o scoate din buzunar. I-o iau din mînă.

— E-n regulă, zic. Acum am să te-ncui aici în birou. Îți recomand să m-aștepți pînă cînd viu să te iau, căci altfel am să-ntorc foaia cu tine și n-o să-ți placă. Pe curînd.

Ies pe balcon, închid ușa ș-o-ncui. Cred că nu risc nimic lăsîndu-l pe Periera-ncuiat acolo. Nu cred că va-ncerca vreo figură, fiindcă nu-i genu’ lui. I-a intrat frica-n oase. Mă strecor tiptil de-a lungu’ balconului, cu pistolu’ pregătit pentru cazu’ cînd Fernandez ar ieși prin pasaj.

Cînd ajung acolo, mă cațăr și trec prin el. Mă pomenesc într-o mică-ncăpere, care-ar veni exact deasupra coridorului ce duce de la intrarea principală la ringu’ de dans. O lanternă aprinsă e așezată pe podea; și la lumina ei văd în colțu-ncăperii o scară de fier care coboară-n spirală și duce undeva dedesubt, în stînga.

Cobor tiptil și scările astea pînă jos, unde ajung într-un pasaj lung din piatră. Mă gîndesc un pic ș-ajung la concluzia că pasaju’ trece pe dedesubt, de la salonu’ central al clădirii de-a lungu’ peretelui din chirpici, care e la capătu’ din spate al garajului. Îmi face impresia că pasajul ăsta a fost inițial un fel de beci al casei. Oricum ar fi, ca ascunzătoare nu-i deloc rău.

Merg de-a lungu’ pasajului pînă cînd dau de-o ușă de lemn la capăt. Pe dedesubt se vede o lumină. Deschid ușa brusc, intru în cameră și trec repede în partea cealaltă. Mă aflu-ntr-o pivniță de piatră. Cîteva becuri electrice sînt aprinse, și-n colțu’ opus îl văd pe Fernandez împachetînd niște hîrtii într-un geamantan rezemat de perete. În partea stîngă a pivniței se află două prese mari de tipărit, iar în cealaltă parte sînt o mulțime de cutii și pe rafturi, deasupra lor, sînt sticle, perii și clișee.

Așadar am avut dreptate mie-n sută.

— Ei bine, Fernandez, zic.

Se-ntoarce brusc. Îi arăt pistolu’.

— Domol, băiete, îi zic, că nu-ți mai ajută la nimic să te-agiți acu’, și-ntrucît vă privește, ar fi fost mult mai ușor pentru tine și Periera dac-ai fi țintit ceva mai bine-n noaptea aia cînd ai tras în mine în timp ce mă-ntorceam cu mașina la Palm Springs. Știam de-atunci c-ai fost tu, da’ m-am gîndit că ți-ar plăcea să crezi că eu aș fi poate convins că Henrietta fusese la trăgaciu’ pistolului.

M-apropii de el.

— Du-te și te lipește de peretele din partea cealaltă și-ncearcă s-atingi plafonu’ cu degetele, îi zic. Să fiu în locu’ tău, n-aș face nici o mișcare. La cea mai mică tresărire îți aplic același tratament pe care l-ai aplicat și tu lui Sagers, ticălos nemernic ce ești!

Începe să se-ndrepte către perete, da’ cu mîinile ridicate.

— Ia ascultă, ce dracu ai de gînd, Caution? spune. Să nu crezi c-o să-ți meargă cu chestii d-astea. N-ai voie…

— Tacă-ți fleanca și fă ce-ți zic, Fernandez, îi spun, că altfel te execut pe loc și cu regret, pentru că n-aș vrea ca scaunu’ electric să piardă un client atît de barosan ca tine și-n ziua cînd au să te pună la prăjit, am să mă tratez c-un whisky mare, ca pentru ocazii speciale. Întoarce-te cu fața la perete, ține mîinile sus și nu mișca, ori îți fac țăndări șira spinării.

Execută-ntocmai cum i-am zis. Cercetez geamantanu’ pe care-l împacheta. Niciodată-n viață n-ați văzut atîta material. E plin de acțiuni, obligațiuni de stat, hîrtii garantate cu aur, hîrtii de o mie de dolari și cîte și mai cîte. Iau cîteva din materialele astea și mă duc cu ele în partea unde e becul electric și le examinez cu atenție.

Toate-s false.

— Care va să zică așa stau lucrurile, Fernandez, îi zic. Știam că bănuielile mele-s întemeiate. Cred că tu și Periera sînteți niște nătărăi mai mari decît credeam. Cînd v-am spus aseară c-am să vă iau cu mine la New York de dimineață ca martori principali, știam c-o să vă vedeți siliți să faceți să dispară toate materialele astea, ca nu cumva să le găsească cineva în lipsa voastră. Contam ca la-ntoarcerea mea aici să vă găsesc în plină activitate. Ei bine, uite c-am avut dreptate.

Poate-ai să-mi spui acum c-aici nu-i o oficină de falsificatori, și chiar dac-ar fi, că-n nici un caz tu nu știi nimic despre ea. În fond, nici nu era o idee proastă. Cred că era simplu ca bună ziua să-ndopi clienții din sala de joc cu material din ăsta, după ce li s-a suit concentrația de alcool în sînge dincolo de