mașina lui Aymes sărind peste marginea cheiului, la docu’ lui Cotton. Voi spune că atît casieru’ care eliberează biletele, cît și conductorii’ trenului au identificat fotografia Henriettei ca fiind aceea a unei femei care călătorea în trenu’ ce se-ntorcea la Hartford.

Acum ai înțeles bine treaba asta, Henrietta? Erai în trenu’ care se-ntorcea la Hartford, Connecticut, și care-a părăsit gara la ora opt și patruzeci de minute. Nu cumva să uiți asta.

Mă privește c-un aer foarte curios. E moartă de oboseală ș-arată ca și cum i-ar veni să plîngă dintr-o clipă-n alta.

— E-n regulă, Lemmy, spune. Nu-nțeleg, dar am să țin minte.

— Foarte bine, îi zic. Acum o iau din loc. Mă-ntorc către Metts. Lasă-i pe ăștia doi să stea p-aici, îi zic. Henrietta nu se află sub nici o stare de arest pentru nici un fel de vină. Cu alte cuvinte e liberă, da’ n-aș vrea să plece d-aici nici ea, nici el. Vreau să-i găsesc tot aici la-ntoarcere.

Cînd ajung la ușă, mă-ntorc ș-o privesc pe Henrietta O văd aproape surîzînd.

— La-ntoarcere, scumpo, zic, am să-ți spun de ce te-am împiedicat să te măriți cu Maloney!

XIII. Duet pentru tîlhari

Cred că am toate motivele să fiu mulțumit c-am împiedicat-o pe Henrietta să se mărite cu Maloney.

În timp ce gonesc nebunește pe drumu’ ce duce la conac, încep să filozofez despre dame. V-am spus că au ritm și tehnică; da’ mai au ș-o grămadă de alte lucruri, dintre care unele nu-s chiar atît de palpitante.

Damelor le sare țandăra dintr-un moft. Își ies din țîțîni oricum; s-aprind brusc și țîșnesc ca niște rachete. Dacă iei o damă de treabă ș-o prepari cu puțină senzație și poate-i mai adaugi o priză de dragoste, își iese pur și simplu din minți, și cînd și-a pierdut capu’ se simte-ntotdeauna obligată să pună vreun bărbat sub papuc, ca să aibă cine să-i țină de urît. Nu mă supără atît lucrurile pe care damele le fac, cît mă supără lucrurile pe care se pricep să-i determine pe bărbați să le facă pentru ele.

I-am auzit pe unii oameni zicînd că deosebirea dintre un bărbat și o femeie ar fi atît de mică încît n-ar avea nici un fel de importanță. Ei bine, nu sînteți obligați să-i credeți pe oamenii ăștia. Fiindcă n-au dreptate. Bărbatu-i condus de rațiune, iar femeia de instinct; și-n nouă cazuri din zece, instinctul unei femei e ceea ce simte-n dimineața respectivă.

Ș-acum Henrietta simte c-ar vrea să se mărite cu Maloney tocmai pentru că-i la ananghie și crede că n-are prieteni, că eu o supun la chinurile infernului și că-n Maloney va găsi un om bun, care se va-ngriji de ea și se va așeza ca o pavăză între ea și o lume rea!

Aiureli?

Maloney nu se potrivește cu Henrietta. De ce? Păi n-am văzut eu toți pantofiorii ăia ai ei așezați în rînduri, în noaptea cînd m-am strecurat în camera de la ferma unde locuiește? Acei pantofiori au fost pentru mine un indiciu că e o damă de mare clasă; și cu toate că Maloney e băiat bun, nu-i nici pe departe din același cartier cu Henrietta. Mai e înc-un lucru, ș-anume că-și închipuie doar c-o iubește pe Henrietta. De fapt n-o iubește deloc. Dac-ar fi fost îndrăgostit de dama asta, nu mi-ar fi-ngăduit să-i aplic tratamentu’ pe care am fost nevoit să i-l aplic în afacerea asta. Ar fi găsit mijloace să facă ceva.

Socot c-am să fiu destul de fericit în ziua cînd cazul ăsta o să fie rezolvat. Trebuie să vă dați seama că-n afara celor cîtorva ore de somn de la Yuma, practic timp de trei zile și trei nopți am fost în mișcare fără ca să-nchid un ochi și nu uitați că-s unu’ dintre oamenii cărora le place patu’.

Între timp am ajuns la vreo patru sute de metri de conac. Scot mașina de pe șosea ș-o las în spatele unui tufiș de salvie. Apoi o iau binișor către casă. Curînd dau de motocicleta polițistului pe care-l lăsasem de pază, iar cîțiva metri mai încolo îl găsesc și pe el.

Îmi spune că nimeni n-a părăsit ferma și că doar Fernandez a ieșit afară și a tras o mașină din garaj la intrarea principală. Spune că Periera și Fernandez au aruncat niște obiecte în mașina asta de pe veranda care-i deasupra intrării din față, așa că ideea mea, după cîte se pare, dă roade.

Prezența acestui sticlete mi se pare că n-ar mai fi necesară și-i spun s-o-ntindă-napoi la Palm Springs. După ce-am făcut treaba asta și l-am expediat, mă-ndrept către conac ca să pic în spate. Trec de-a lungu’ peretelui, care se-ntinde de la garaj pînă la ușa din dos, ce dă-n cămara în care-am găsit cadavrul lui Sagers. Ușa asta e-ncuiată, da’ cu puțin efort și nițică pricepere, în cîteva minute am deschis-o.

Intru ș-o încui la loc în urma mea, merg de-a lungu’ coridorului și cobor în cămară. Trec prin cămară și-ncep să urc tiptil treptele care duc la ușa ce dă-n spatele barului. Ușa asta nu-i încuiată. O deschid numai atîta cît să pot privi prin crăpătură și mă uit.

În fața mea se vede ringu’ de dans al barului. Toate luminile-s stinse, da’ din locu-n care mă aflu pot vedea ușa biroului lui Periera de pe balconu’ din peretele opus. Ușa aia e-ntredeschisă și-năuntru lumina-i aprinsă. De unde sînt, am posibilitatea să-i și aud pe Fernandez și Periera vorbind.

Îmi aprind o țigară; o țin în spatele ușii așa fel încît ei să nu poată vedea lumina ș-aștept acolo vreo zece minute. O vreme mai aud vocile lor sporovăind. Apoi îl aud pe Fernandez rîzînd. După puțin, ușa se deschide și-l văd ieșind și oprindu-se-n prag. Cum lumina-i cade pe obraz, îl văd că fumează o țigară și pare foarte mulțumit de sine.

Apoi se-ntoarce-n birou și iese din nou afară peste cîteva clipe c-un geamantan în mînă. O pornește de-a lungu’ balconului pînă la capăt,