un biet vagabond surdomut – ar fi făcut parte din una dintre cele mai vechi şi onorabile familii ale oraşului. După cum ştia Nick prea bine, existau o mulţime de şerifi pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l condamne la şase luni de muncă într-o fermă specială sau la reparaţii de drumuri.

Porniseră împreună către fabrica de cherestea unde lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui Baker, un Power Wagon, nu în maşina de patrulă a ţinutului. Sub bord ţinea o puşcă („Întotdeauna încărcată şi cu piedica pusă”, îi zisese Baker) şi un girofar, pe care îl punea pe capotă, atunci când se afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în urmă, când ajunseseră în parcarea depozitului de cherestea.

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se ştergea la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe nas, scoţând tonalităţi asemănătoare celor ale unui corn de ceaţă. Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu avea nevoie. Era suficient de limpede că pe şerif îl lovise o răceală zdravănă.

― Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl apuc de braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb „Îl recunoşti, e unul dintre ăia?” Tu-mi faci semn că da. Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat. Tu trebuie să dai din cap. Ai priceput?

Nick îi făcu semn că a înţeles.

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, vârând lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi în rumeguş aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos lui John Baker şi-i aruncă o căutătură neliniştită lui Nick. Obrajii lui Nick erau slabi, cu urme vineţii şi încă prea palizi.

― Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului muncitor?

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, plimbându-şi grav privirile de la Nick la Vince şi de la acesta la Baker şi pe urmă înapoi, urmând acelaşi traseu, ca şi cum ar fi fost spectatori la o nouă versiune, mai complicată, de tenis. Unul dintre ei scuipă o gură de tutun în rumeguşul proaspăt şi-şi şterse bărbia cu dosul palmei.

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui fleşcăit şi ars de soare, trăgându-l mai în faţă.

― Hei, ce te-a apucat, Big John?

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată vedea buzele.

― Este unul dintre ei?

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu degetul spre Vince, ca să nu mai existe niciun dubiu.

― Da’ ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am mai văzut în viaţa mea pe mutu’ ăsta.

― Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc la răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre băieţii ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi.

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina şerifului. Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu băgat la zdup şi lăsat să fiarbă în suc propriu timp de câteva ore. Baker nu se osteni să-i citească lista de drepturi.

― Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi explică lui Nick.

Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, Vince era prea înfometat şi prea înspăimântat ca să mai încerce vreun protest. Îşi deşertă tot sacul.

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de ora 1, iar Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, tocmai în momentul când acesta îşi încărca vechiul lui Chrysler, cu intenţia de a pleca undeva – undeva foarte departe, dacă judecai după nenumăratele cutii şi bagaje îngrămădite unele peste altele. Cineva apucase însă să-l prevină pe Ray Booth, iar acesta fusese suficient de deştept să se mişte cât se poate de repede.

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească împreună şi s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, Nick îl întrebă prin intermediul caietului de notiţe: „Să ştii că-mi pare foarte rău că e tocmai fratele ei. În ce fel a reacţionat?”

― Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi ţinută aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur c-a plâns din pricina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate pielea. Şi mai ştie că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca pe prieteni.

Jane Baker era o femeie scundă şi drăguţă, care într-adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul lui. Ea îi strânse mâna cu amabilitate şi-i spuse:

― Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din inimă scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt şi eu răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi cineva apropiat mie.

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt.

― I-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a dus de râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. E vorba în primul rând de zugrăvit şi curăţenie. Oricum, o vreme trebuie să rămână pe aproape... din cauza... ştii tu.

― Procesul, da, completă ea.

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât deveni apăsătoare până şi pentru Nick.

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă:

― Sper că mănânci şuncă fiartă, Nick. Avem doar asta, cu porumb fiert şi un castron mare de salată de varză. Salata mea nu a fost niciodată la înălţimea celei pe care o făcea maică-sa, sau cel puţin aşa susţine el.

Nick se frecă pe stomac şi zâmbi.

În timpul desertului (o prăjitură din aluat fraged, cu zmeură, din care Nick, care mâncase pe sponci în ultima vreme, îşi luă două porţii), Jane Baker i se adresă soţului ei:

― Mi se pare că ţi s-a agravat răceala. Ai tras prea mult de tine, John Baker. Şi n-ai mâncat nici cât o vrabie.

Baker aruncă o privire vinovată spre farfurie, apoi ridică din umeri.

― Nu-mi strică dacă mai sar şi eu câte o masă, din când în când, zise el, pipăindu-şi bărbia dublă.

Privindu-i, Nick se întreba cum se potrivesc în pat două persoane de dimensiuni atât de diferite. Bănuiesc că se descurcă ei cumva, gândi, zâmbind în sinea lui. În orice caz, par să se înţeleagă foarte bine între ei. Oricum, nici nu e treaba mea.

― Te-ai şi înroşit. Nu cumva ai febră?

Baker ridică din umeri.

― Nu... nu prea. Poate foarte puţină.

― În seara asta nu mai ieşi din casă. Fără nicio