― Draga mea, am nişte deţinuţi. Chiar dacă nu e musai să fie păziţi în mod special, neapărat e nevoie să-i hrănesc şi să-i adap.

― Treaba asta poate s-o facă şi Nick, zise ea pe ton de sentinţă. Tu intri imediat în pat. Şi nu care cumva să te aud că vorbeşti despre insomnia ta, nu-ţi serveşte la nimic.

― Nu pot să-l trimit pe Nick, spuse el cu jumătate de gură. El e surdomut. Apoi, nici măcar nu-i ajutor de şerif.

― Foarte bine, atunci îl faci ajutor de şerif.

― Dar nu are reşedinţa aici!

― În orice caz, eu n-o să mă apuc să trâmbiţez chestia asta, îi răspunse Jane Baker pe un ton ce nu admitea replică. Se ridică în picioare şi începu să strângă masa. Hai, fă aşa cum îţi zic eu, John.

Aşa se face că Nick Andros a ajuns din deţinut la Shoyo ajutor de şerif al aceleiaşi localităţi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Chiar atunci când se pregătea să plece spre biroul şerifului, Baker apăru în holul de la parter îmbrăcat în halatul de baie uzat care-l făcea să pară imens şi-i dădea un aer spectral, în acelaşi timp. Lăsa impresia că se jenează să fie văzut în îmbrăcămintea respectivă.

― N-ar fi trebuit în ruptul capului s-o las să mă convingă. Şi nici nu m-aş fi lăsat, dacă nu mă simţeam în halul ăsta. Pieptul mi-e înfundat şi ard ca o sobă în Ajunul Crăciunului. Şi sunt foarte slăbit.

Nick îi făcu un semn de simpatie.

― Am rămas fără ajutor. Bradley Caide şi soţia lui s-au mutat la Little Rock, după ce le-a murit copilul. Era încă în faşă. Îngrozitor. Mi se pare normal c-au plecat de aici.

Nick făcu semn spre pieptul propriu şi descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Sigur că da, totul va fi în regulă. În orice caz, să ai grijă, mă auzi? Există un pistol calibru 45 în al treilea sertar al biroului meu, dar să nu-l iei cu tine când te duci la ei. Şi nici cheile. Ai înţeles?

Nick făcu semn din cap.

― Când intri acolo, să nu te apropii prea mult de ei. Dacă încearcă vreunul să facă pe bolnavul, să nu te laşi păcălit. E cea mai veche şmecherie din lume. Dar dacă se întâmplă cu adevărat să se îmbolnăvească cineva, doctorul Soames poate foarte bine să-l consulte de dimineaţă. Atunci mă voi afla şi eu acolo.

Nick îşi scoase caietul din buzunar şi scrise: „Sunt foarte încântat că ai încredere în mine. Îţi mulţumesc pentru că i-ai închis şi pentru slujbă.”

Baker citi cu grijă.

― Băiete, tu-mi oferi un şir nesfârşit de surprize. De unde vii? Cum se face că hoinăreşti aşa, de capul tău?

„E o poveste mai lungă”, notă Nick. „Dacă vrei, pot să scriu o parte din ea în această seară.”

― Chiar te rog. Probabil ai ghicit că am dat sfoară în ţară, interesându-mă de tine.

Nick făcu semn afirmativ. Asta intra în procedura de operare standard. Dar el nu avea nimic pe suflet.

― Am s-o pun pe Jane să telefoneze la Ma’s Truck Stop; localul e aproape, chiar lângă şosea. Băieţii vor face un scandal teribil, că au fost brutalizaţi de poliţie, dacă nu-şi primesc cina.

Nick scrise: „Spune-i să comunice celui care aduce mâncarea să intre direct înăuntru. Nu pot să aud dacă bate la uşă.”

― Okay. Baker ezită un moment. Culcuşul tău este cel din colţ. Chiar dacă ţi se pare tare, este curat. Păzeşte-te să nu faci vreo greşeală, Nick. Dacă se iscă vreun necaz, n-ai cum să chemi ajutor.

„Pot să-mi port singur de grijă.”

― Mda, te cred că eşti în stare. Totuşi, poate ar fi mai bine să aduc pe cineva din oraş, gândindu-mă că vreunul dintre ei se apucă să...

Se întrerupse în momentul în care pe uşă apăru Jane.

― Tot îl mai baţi la cap pe bietul băiat? Acuma lasă-l să se ducă, înainte să apară prostul ăla de frate-meu şi să le dea drumul la toţi.

― E-hei, îi răspunse Baker cu un râs acru. La ora asta a ajuns în Tennessee, după socoteala mea. Oftă cu un şuierat, întrerupt de o criză de tuse. Cred că mă duc sus şi mă culc, Janey.

― Am să-ţi aduc nişte aspirină, ca să-ţi treacă febra, îi promise ea.

Urcând scările alături de soţul ei, îi aruncă lui Nick o privire peste umăr.

― Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Nick. Indiferent de penibilul situaţiei. Trebuie să-l asculţi şi să fii grijuliu.

Nick îi răspunse printr-o plecăciune, iar ea făcu o jumătate de reverenţă. În ochii ei se ghicea, parcă, o urmă de lacrimă.

Un băiat curios şi plin de coşuri, într-o jachetă murdară de picolo, aduse trei tăvi cam la o jumătate de oră după ce Nick ajunsese la închisoare. Nick îi făcu semn să pună tăvile pe patul lui de campanie şi, în timp ce îndeplinea îndemnul, Nick scrise: „S-a plătit mâncarea?”

Pentru a citi cuvintele, băiatul trebui să se concentreze, ca un student abia intrat la colegiu şi care trebuie să atace Moby Dick.

― Sigur că da. Biroul şerifului are cont deschis. Ia zi, tu nu poţi vorbi?

Nick clătină din cap.

― Mare ghinion, îi aruncă băiatul şi plecă în grabă, ca şi cum s-ar fi putut molipsi şi el.

Nick luă tăvile una câte una şi le împinse pe rând prin fanta din partea de jos a uşii celulelor cu ajutorul unei cozi de mătură.

Îşi ridică privirea la timp ca să mai prindă sfârşitul unei propoziţii pronunţate de Mike Childress: „...un găinaţ cu ochi, este?” Zâmbind, Nick îi arătă degetul mijlociu, ridicat în sus.

― Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza degetului ăluia, mutule! îl ameninţă Childress cu un rânjet. Când o să ies de aici am să te...

Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor.

Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, trase blocnotesul în centrul mapei, cugetă câteva clipe, apoi începu să scrie în partea de sus a foii:

Istoria vieţii lui Nick Andros

Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai ciudate locuri, însă nici măcar în visurile lui cele mai aiurite nu-i trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle în biroul unui şerif, el însuşi ridicat