Povestea mea a început într-o zi din calendar 2 iulie 1977 şi s-a terminat într-o zi din calendar 14 februarie 1978 dar între cele două date n-a existat calendar. N-am numărat zilele, săptămânile sau lunile. Timpul este o iluzie care ne face să gâfâim. Am supravieţuit pentru că am uitat până şi noţiunea de timp.

Îmi aduc aminte doar de evenimente, întâlniri şi obiceiuri, semne care apar când şi când din oceanul timpului şi mi s-au imprimat în memorie: mirosul rachetelor de mână, uciderea ţestoaselor, biologia algelor, de exemplu. Şi multe altele. Dar nu ştiu dacă pot să le pun în ordine. Amintirile sunt amestecate.

Capitolul 64

Hainele mi se dezintegrau, victimele soarelui şi ale sării. Mai întâi au devenit ca pânza de păianjen. Apoi a rămas doar urzeala şi cusăturile. Apoi s-au desprins şi ele. Luni de zile am fost gol-goluţ, cu excepţia fluierului care îmi atârna de gât de o sfoară.

Arsurile de la apa sărată – roşii, mutilante – erau lepra mărilor, transmisă de apa care mă uda. Acolo unde apăruseră, pielea era mai sensibilă: atingerea accidentală a unei răni deschise era atât de dureroasă că îmi venea să ţip. De obicei, aceste arsuri apăruseră pe acele părţi ale corpului care erau mai expuse la atingerea apei şi a lemnului plutei, adică pe spate. Erau zile în care de-abia îmi găseam o poziţie în care să mă pot odihni. Timpul şi soarele vindecau o rană, dar procesul era lent, şi noi arsuri apăreau dacă pielea nu era uscată.

Capitolul 65

Am petrecut ore încercând să descifrez rândurile din manualul de supravieţuire care se refereau la navigaţie. Erau explicaţii cum să supravieţuieşti pe mare, dar se presupunea că ai ceva cunoştinţe despre navigaţie. În viziunea autorului, naufragiatul era un marinar experimentat, care, cu busola, harta şi sextantul în mână, ştia cum să-şi găsească drumul în situaţii limită, şi chiar cum să iasă din necaz. Rezultatul era: „Amintiţi-vă, timpul e distanţă. Nu uitaţi să vă întoarceţi ceasul” sau „Latitudinea poate fi măsurată cu degetele, dacă e nevoie”. Aveam un ceas, dar acum era pe fundul Pacificului. L-am pierdut când s-a scufundat Tsimtsum. Cât despre latitudine şi longitudine, cunoştinţele mele marinăreşti se limitau la ce trăia în mare şi nu se extindeau şi la ce plutea pe mare. Vânturile şi curenţii erau un mister pentru mine. Stelele nu însemnau nimic. Nu puteam să numesc nici măcar o constelaţie. Familia mea se ghida doar după o stea: soarele. Ne culcam devreme şi ne sculam devreme. Mă uitasem în viaţa mea la un număr de bolte înstelate, când natura pictează cele mai frumoase imagini cu doar două culori, am simţit mirarea şi micimea pe care toţi le simţim, şi acest spectacol mi-a dat un simţ al direcţiei, cu siguranţă, dar totul era în sens spiritual, nu geografic. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum te poate ghida un cer înstelat. Cum pot stelele, chiar dacă sclipesc, să mă ajute să-mi găsesc drumul dacă îşi tot schimbă locul pe cer?

Am renunţat să mai aflu. Orice cunoştinţe pe care puteam să le dobândesc erau inutile. Nu aveam mijloace de a verifica unde eram, nu aveam nici pânze, nici motor, aveam vâsle, dar nu suficient de puternice. Ce sens avea să planific un curs, dacă nu puteam să-l urmez. Şi chiar dacă aş fi putut, cum să ştiu în ce direcţie să merg? Spre vest, înapoi de unde veneam? Spre est, spre America? Spre nord, spre Asia? Spre sud, spre drumul vapoarelor? Fiecare era un curs bun şi rău în egală măsură.

Aşa că am plutit. Vânturile şi curenţii au decis încotro. Timpul a devenit distanţă pentru mine în felul în care e şi pentru muritori – am călătorit de-a lungul drumului vieţii – şi am făcut alte lucruri cu degetele în loc să măsor latitudinea şi longitudinea. Am aflat mai târziu că mergeam pe un drum îngust, contra curentul ecuatorial al Pacificului.

Capitolul 66

Am pescuit cu diverse cârlige, la diverse adâncimi, diverse tipuri de peşti, de la pescuitul la adâncime, cu cârlige imense şi multe plutitoare, până la pescuitul de suprafaţă, cu cârlige mai mici şi unul sau două plutitoare. Succesul a venit greu, dar când a venit, a fost foarte apreciat, deşi efortul era disproporţionat faţă de răsplată. Orele erau lungi, peştii erau mici, iar Richard Parker era înfometat tot timpul.

Căngile s-au dovedit în final cel mai valoros echipament al meu. Erau trei piese: două piese tubulare care formau săgeata – una cu un mâner de plastic la capăt şi un inel de siguranţă şi un cap care consta dintr-un cârlig de cinci centimetri şi sfârşind într-un vârf de forma unui ac. Asamblată, fiecare cange avea aproape un metru şi jumătate lungime şi era la fel de uşoară şi rezistentă ca o sabie.

Mai întâi am pescuit în marea deschisă. Lăsam cangea să se scufunde la o adâncime de cam un metru douăzeci, câteodată cu o bucată de peşte ca momeală, şi aşteptam. Aşteptam ore în şir, cu trupul atât de încordat încât începea să mă doară. Când simţeam că e timpul, smuceam cangea din toate puterile. Decizia dura o fracţiune de secundă. Experienţa mă învăţase că era mai bine să loveşti când aveai toate şansele de izbândă, decât să ataci cu furie, pentru că un peşte învaţă şi el din experienţă şi cade rareori de două ori în aceeaşi capcană.

Când aveam noroc, prindeam un peşte şi-l aruncam în barcă. Adesea, străpungeam un peşte în stomac sau în coadă, dar scăpa cu o mişcare rapidă. Rănit, era pradă uşoară pentru alt prădător, un dar pe care nu intenţionasem să i-l fac. Deci, cu peştii mai mari, ţinteam în zona de sub branhii şi în zona aripioarelor laterale, pentru că reacţia instinctivă a unui peşte lovit în acea zonă este să înoate spre suprafaţă, departe de cârlig, chiar în direcţia în care trăgeam. Rezultatul era următorul: înţepat, peştele sărea din apă chiar în faţa mea. Îmi pierdeam repede dorinţa de a atinge viaţa din