se confruntă astăzi cele cinci mari centre de putere politico-economică – China, Japonia, Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Sovietică şi Statele Unite –, pe măsură ce ele se străduiesc să îşi îndeplinească vechea sarcină de a-şi pune în acord scopurile naţionale cu mijloacele de a le duce la îndeplinire. Istoria ascensiunii şi decăderii marilor puteri nu a ajuns nici pe departe într-un punct mort.

 

Deoarece orizontul cărţii este atât de cuprinzător, este evident că lucrarea va fi citită de oameni diferiţi, cu obiective diferite. Unii cititori vor găsi aici ceea ce au sperat: o cercetare amplă şi totuşi suficient de detaliată a politicii marilor puteri de-a lungul ultimelor cinci secole, a felului în care poziţia relativă a fiecăruia din statele din vârful ierarhiei a fost afectată de schimbările economice şi tehnologice, a interacţiunii constante dintre strategie şi economie, atât în perioadele de pace, cât şi în cele supuse testelor războiului. Prin definiţie, lucrarea nu se ocupă cu micile puteri şi (de obicei) nici cu războaiele mici, bilaterale. Tot prin definiţie, cartea este puternic eurocentrică, mai ales în capitolele din mijloc. Dar, având în vedere subiectul, acest lucru este normal.

Pentru alţi cititori, în special pentru acei politologi care acum sunt foarte interesaţi să extragă reguli generale despre „sistemele mondiale” sau despre tiparele recurente ale războaielor, probabil că acest studiu le va oferi mai puţin decât şi-ar fi dorit. Pentru a evita neînţelegerile, trebuie să precizez clar faptul că lucrarea nu se ocupă, de exemplu, cu teoria conform căreia războaiele majore (sau „sistemice”) pot fi asociate cu ciclurile Kondratieff de progres şi regres economic. În plus, nu este preocupată în principal nici de teoriile generale asupra cauzelor războiului şi dacă ele sunt provocate de marile puteri în „ascensiune” sau în „declin”. De asemenea, nu este o carte despre teoria imperiilor şi despre felul în care este efectuat controlul imperial (cum este cazul, de pildă, în cartea lui Michael Doyle, Empires) sau dacă imperiile contribuie la întărirea puterii naţionale, în fine, lucrarea nu propune nicio teorie generală despre tipurile de societate şi organizare socială/guvernamentală cele mai eficiente în colectarea de resurse pe timp de război.

De asemenea, există în mod evident în această carte foarte mult material pentru specialiştii care vor să facă asemenea generalizări (şi unul dintre motivele pentru care a fost introdusă o gamă atât de extinsă de note este de a indica, de exemplu, surse mai detaliate pentru cititorii interesaţi de finanţarea războaielor). Dar problema pe care o au istoricii – spre deosebire de politologi – cu aderarea la teoriile generale priveşte faptul că mărturiile trecutului sunt întotdeauna prea variate pentru a permite concluzii ştiinţifice „solide”. Astfel, deşi este adevărat că unele războaie (ca, de exemplu, cel din 1939) pot fi puse în legătură cu teama factorilor de decizie legată de schimbările ce ar putea avea loc în balanţa totală de putere, acest lucru nu mai este util în explicarea conflictelor care au început în 1776 (Războiul American de Independenţă), 1792 (Războaiele Revoluţiei Franceze) sau 1854 (Războiul Crimeii). În acelaşi fel, deşi s-ar putea considera că situaţia Austro-Ungariei din 1914 este un bun exemplu de putere în „declin” care contribuie la declanşarea unui mare război, rămâne totuşi de studiat rolul la fel de important jucat atunci de cele două mari puteri în „ascensiune” – Germania şi Rusia. În mod similar, orice teorie generală care să clarifice dacă imperiile sunt sau nu rentabile sau dacă controlul imperial este afectat de un raport măsurabil „distanţă-putere” este probabil ca pe baza evidenţelor contradictorii disponibile să ajungă la răspunsul banal că uneori acest lucru se întâmplă, alteori nu.

 

Cu toate acestea, dacă lăsăm la o parte teoriile apriorice şi analizăm doar evidenţele istorice privind „ascensiunea şi decăderea marilor puteri” de-a lungul ultimelor cinci secole, este clar că vor putea fi extrase câteva concluzii generale valide – admiţându-se totodată că pot exista şi excepţii. De exemplu, poate fi detectată o relaţie cauzală între schimbările care s-au produs de-a lungul timpului în echilibrul economic şi productiv general, pe de o parte, şi poziţia ocupată de puterile individuale în sistemul internaţional, pe de altă parte. Deplasarea fluxurilor comerciale dinspre Marea Mediterană spre spaţiul atlantic şi nord-vest-european, care s-a produs începând din secolul al XVI-lea, şi redistribuirea ponderii în producţia industrială mondială în detrimentul Europei Vestice, în deceniile de după 1890, reprezintă bune exemple. În ambele cazuri, schimbările economice au prevestit ascensiunea unor noi mari puteri, care în viitor urmau să aibă un impact decisiv asupra ordinii militare/teritoriale. Din acest motiv, deplasarea balanţelor productive globale spre „linia Pacificului”, care a avut loc în ultimele decenii, nu poate fi de interes doar pentru economişti.

În mod similar, evidenţele istorice sugerează că pe termen lung există o conexiune foarte clară între ascensiunea şi decăderea economică a unei mari puteri, pe de o parte, şi creşterea, respectiv declinul său ca putere militară importantă (sau ca imperiu mondial), pe de altă parte. Nici acest lucru nu este surprinzător, din moment ce el decurge din două fapte conexe. Primul este că sunt necesare resurse economice pentru a susţine un edificiu militar de dimensiuni mari. Al doilea e că, în ce priveşte sistemul internaţional, atât bogăţia, cât şi puterea sunt întotdeauna relative şi trebuie privite ca atare. Acum 300 de ani, autorul mercantilist german von Hornigk observa că:

 

…dacă o naţiune este astăzi bogată şi puternică sau nu… depinde nu de abundenţa sau securitatea oferită de puterea şi bogăţiile sale, ci în principal de faptul dacă vecinii săi deţin puteri şi bogăţii mai mari sau mai mici.

 

În capitolele care urmează, această observaţie va fi confirmată în mod repetat. Ţările de Jos la mijlocul secolului al XVIII-lea erau mai bogate în termeni absoluţi decât cu 100 de ani înainte, dar în această etapă cu greu mai puteau fi considerate o mare putere, deoarece vecini precum Franţa sau Marea Britanie aveau „mai mult” (în termeni de putere şi bogăţie). Franţa era în 1914, în termeni absoluţi, mai puternică decât fusese în 1850, dar aceasta a oferit o slabă consolare când Franţa a fost eclipsată de o Germanie mult mai puternică. Marea Britanie este acum mult mai bogată şi forţele sale armate posedă arme mult mai puternice decât la jumătatea perioadei victoriene, dar aceasta este de prea puţin folos, din moment ce cota sa parte din producţia mondială a scăzut de la aproximativ 25% la circa 3%. Dacă o naţiune are „mai mult”, lucrurile decurg bine; dacă are „mai puţin”, atunci apar probleme.

Aceasta nu înseamnă însă că puterea economică relativă şi cea militară relativă