fundamental al sistemelor politice din Occident: „regelui îi este încredinţată numai administrarea regatului, nu şi posesia bunurilor, căci proprietatea şi drepturile Statului sunt publice şi nu pot constitui patrimoniul nimănui”{2}. Dreptul de proprietate constituia o limitare reală a autorităţii regale, chiar şi atunci când aceasta nu era în mod oficial îngrădită. Dimpotrivă, în vechea Rusie, precum în „despoţiile orientale”, ţarul domnea şi era, în acelaşi timp, proprietarul regatului său. Lui îi aparţineau pământul şi resursele naturale, el deţinea monopolul pieţei interne şi al comerţului exterior şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, supuşii lui îi erau slujitori pe viaţă. Cei din pătura aristocratică îl slujeau în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale administraţiei, în vreme ce supuşii de rând munceau pământurile lui sau pe cele ale servitorilor lui, nobilii. Acest gen de regim „patrimonial” echivala cu o autocraţie dusă la extrem.

Regimul patrimonial din Rusia a început să se destrame spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1762, ţarul a decretat scutirea de serviciul public a nobililor şi, la scurt timp după aceea, le-a cedat dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care până atunci le deţinuseră în numele lui. Ideea de proprietate privată a prins rădăcini de-a lungul secolului al XIX-lea, ajungând să se bucure de mai mult respect din partea autorităţilor decât drepturile personale ale proprietarilor. Desfiinţarea iobăgiei în 1861 a distrus şi ultimele rămăşiţe ale structurii sociale patrimoniale. Regimul patrimonial a supravieţuit însă într-un domeniu, respectiv în spaţiul autorităţii politice. Ţarul a continuat să considere suveranitatea drept un bun al său, iar administraţia şi armata îi datorau loialitate personală: funcţionarii publici şi ofiţerimea jurau supunere nu statului sau naţiunii, ci persoanei ţarului. Oficialii guvernamentali, la rândul lor, continuau să fie consideraţi slujitorii lui.

Funcţionarea sistemului autocratic era condiţionată de existenţa unui autocrat nu doar cu numele, ci în persoană, ca deţinător al prerogativelor puterii şi singurul care ştia cum să le folosească. Întâmplarea a făcut ca la 1900 Rusia să fie condusă de un om lipsit de oricare din calităţile cerute unui autocrat veritabil – cu excepţia simţului datoriei. Nicolae al II-lea avea o inteligenţă limitată şi o voinţă slabă, lipsuri pe care încerca să le suplinească prin accese periodice de încăpăţânare. Nici puterea, nici privilegiile pe care i le aducea ea nu îl făceau fericit. Ţarul mărturisea odată unui ministru că menţine autocraţia nu pentru plăcerea lui personală, ci pentru că ţara are nevoie de ea. În afară de soţie şi copii, nu îl preocupau decât Rusia şi armata; suprema lui plăcere erau exerciţiile fizice. Orice altceva îl lăsa rece. Mărturiile concordă asupra faptului că nu a părut niciodată mai fericit decât după abdicare.

Soţia lui, Alexandra Fedorovna, era făcută dintr-un aluat diferit. De origine germană, nepoată a reginei Victoria, a asimilat foarte repede tradiţiile patrimoniale ale ţării de adopţiune. Conştientă de slăbiciunile soţului ei, Alexandra îi cerea cu insistenţă să se comporte ca un adevărat autocrat, să fie un al doilea Petru cel Mare. „Tu şi Rusia sunteţi una”, îi repeta ea; ori: „Rusia iubeşte biciul.” Lipsit de influenţa ei, Nicolae ar fi cedat poate presiunilor, acceptând rolul de monarh decorativ, ceea ce ar fi putut preveni declanşarea Revoluţiei.

Trebuie atunci să ne întrebăm: de ce ţarul Nicolae – asemeni multor ruşi de bună credinţă – a ţinut să conserve un regim politic perimat, în ciuda opoziţiei crescânde a elitelor cultivate ale ţării? Liberalii şi radicalii respingeau argumentele favorabile autocraţiei ca servind interesele personale ale ţarului. O privire asupra evenimentelor ulterioare ne arată că aceste voci ar fi meritat cel puţin să fie ascultate.

Poziţia monarhiştilor de respingere a înlocuirii regimului autocratic cu o monarhie constituţională se sprijinea pe două argumente.

Primul dintre ele era că Rusia, ţară prea vastă şi prea eterogenă din punct de vedere etnic, nu putea fi guvernată eficient de un regim parlamentar. Populaţia ei nu forma o societate închegată, ci trăia în comunităţi izolate, închise, lipsite de conştiinţa apartenenţei la o singură naţiune sau chiar la un singur stat. Ţăranii trăiau într-un soi de anarhie primitivă, incompatibilă cu responsabilităţile cerute unor veritabili cetăţeni; ei ar fi putut interpreta opoziţia parlamentului faţă de coroană drept un semn că regimul e slab şi că-şi pot însuşi nepedepsiţi pământurile aflate în proprietate privată (necomunală, deci). Doar autoritatea personală a unui ţar, situat deasupra neînţelegerilor dintre etnii sau partide şi liber de constrângeri constituţionale, putea menţine unită o asemenea ţară.

Un al doilea argument era că eventualele instituţii parlamentare ar fi fost, în mod aproape cert, dominate de liberali şi socialişti, care ar fi refuzat să coopereze cu un monarh constituţional. Amatori într-ale politicii, cu capetele pline de idei utopice împrumutate din literatura occidentală, aceştia nu ar fi fost satisfăcuţi decât de abolirea monarhiei şi înlocuirea ei cu o republică în care parlamentul urma să exercite întreaga putere. Rezultatele ar fi fost anarhia şi războiul civil.

 

Deşi desfăşurarea evenimentelor avea să dovedească multe din temerile lor întemeiate, monarhiştii nu ofereau altă soluţie pentru rezolvarea crizei politice decât represiunea. Coroana folosea în acest scop cinci instrumente: funcţionarii publici, poliţia secretă, nobilimea funciară, armata şi Biserica Ortodoxă.

Birocraţia rusă era din multe puncte de vedere unică. Provenită din rândurile servitorimii prinţilor din Evul Mediu, ea continua să se comporte ca şi cum s-ar fi aflat în slujba monarhului şi nu în aceea a naţiunii. Funcţionarul rus acţiona după bunul plac al ţarului şi al superiorilor lui direcţi. Putea fi destituit fără a primi vreo explicaţie şi fără a avea dreptul să protesteze. Nu putea demisiona din proprie iniţiativă. Astfel de practici duceau la servilism. Complet dependent de superiorii lui, funcţionarul public rus era, în relaţiile cu oamenii de rând, un personaj intangibil. În Rusia ţaristă, oficialii administraţiei, în calitatea lor de reprezentanţi ai suveranului autocrat, nu puteau fi aduşi în faţa justiţiei decât cu consimţământul superiorilor. Acest consimţământ venea însă foarte rar, fiindcă greşelile slujbaşului s-ar fi răsfrânt în mod negativ asupra celor care îl numiseră şi, în ultimă instanţă, asupra ţarului însuşi. Această situaţie încuraja abuzurile şi corupţia. Reversul servilismului era teroarea.

Deşi în ministerele din Sankt Petersburg lucrau destui funcţionari