— Mie? Nu!

  — Nu ţi-e frică?

  — De ce?

  — De ce? De toate! Tu auzi cum latră câinii; au dat de vreo urmă, de vreun gândac, de vreun vierme şi latră, fiindcă n-au altă treabă: mie însă mi se răceşte măduva în oase când îi aud lătrând. E grozavă viaţa asta, Ano, e grozavă; stai aici în pustietate, şi te sperii de nimic, şi-ţi mistuieşti viaţa cu năluciri deşerte.

  — Ce ai, Ghiţă? Strigă nevasta cuprinsă de îngrijare.

  — Ce am? Răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine. Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii şi tu om, Ano, şi să te gândeşti la viaţă, căci nu pot să-ţi vie mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine, şi aceste gânduri nu-mi lasă tihnă să mă bucur de ziua de astăzi. Şi poate că gândurile mele sunt deşerte, poate că ziua de mâine are să fie tot bună, dar o voi pierde temându-mă de cea de poimâine. Şi cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.

  — Atunci să plecăm, Ghiţă.

  — Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec.

  — Atunci să rămânem aici. Tu ştii mai bine cum are să fie bine.

  — Poate că ştiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amrăciune. Ar trebui să mă silească cineva, să mă împingă. Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici; mi-e ruşine; iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti uşoară la minte şi nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără de tine; în loc de a-mi alunga gândurile cele rele, mă laşi să mă mistuiesc cu ele, şi când nu mai ştiu ce să fac, tu te uiţi la mine cu milă, şi atâta tot.

  — Ce să fac, zise ea mâhnită, dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu?! Ghiţă se lăsă pe coate şi rămase aşa întins pe pământ şi cu privirea pierdută în depărtare.

  Într-un târziu, Ana îşi ridică capul şi privi îndrăzneaţă la el.

  — Fiindcă tu le fierbi toate în tine şi mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu ştiu ce te pune pe gânduri…

  V.

  Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreţi în pas, ţinându-se mereu în albia râuleţului, unde erau acoperiţi de şirul de sălcii şi de răchite.

  Câinii, care simţiseră la depărtare de câteva împuşcături, o luară spre dânşii, lătrându-i cu neastâmpăr din ce în ce mai mare.

  — Să fie ai dracului de câini! Grăi Lică, oprindu-şi calul. Pe cât se vede, la cârciumă nu e nimeni şi nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm câinii, pas să se mai teamă de noi!

  El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, şi când cei doi câini se apropiară şi voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă şi începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine.

  Câinii se opriră zăpăciţi în cale şi, mai ales după ce descălecară şi ceilalţi doi oameni, începură să-i mai slăbească. În cele din urmă, ei parcă-şi deteră cu socoteală că au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dânşii; ei se întoarseră dară încet şi oprindu-se din când în când ca să mai latre o dată spre cârciuma de la care veniseră.

  Lică se ridică iar în picioare şi îi chemă din nou la sine, însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre.

  Peste jumătate de ceas îşi petrecu astfel cu cei doi căţei deprinşi a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulţumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa.

  — Buni căţei! Dar tot eu sunt naşul lor, zise el, şi iar îi netezi şi, aşa pas cu pas, se apropia de cârciuma părăsită.

  Ghiţă uitase de mult că au lătrat o dată câinii, când Lică sosi la cârciumă şi-l deşteptă cu câteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpânul lui.

  — N-ar fi mai bine să mă duc eu? Grăi unul din oamenii lui Lică.

  — Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică. Ghiţă sări în picioare când află că Lică a sosit la cârciumă şi se schimbă la faţă, dar nu se gândi mult, ci plecă cu paşi hotărâţi şi cu vinele încordate spre cârciumă.

  Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el.

  — Ghiţă! Stai! Zise ea. Înainte de toate îl tirimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor. Ea privi lung şi aspru în ochii lui. Nu mă înţelegi tu, acum, când eu încep a te înţelege pe tine?! Zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, şi dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alţi doi oameni, şi trebuie să mai stăm cu dânşii; să ne mai aştepte, şi ne aştepţi şi tu. Ai înţeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni.

  — Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia râuleţului. Acum înţelegea şi Ghiţă gândul nevestei sale, îl înţelegea şi parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: „Ano! Greşeşti când crezi că trebuie să te temi de Lică”.