Provincia Dacia s-a romanizat treptat între cucerirea lui Traian şi retragerea din timpul împăratului Aurelian (270-275). În aceşti aproape 165 de ani, Dacia a fost integrată în structurile complexe ale Imperiului Roman. Instituţiile sale de guvernământ, legile şi sistemul judiciar, toate ramurile civilizaţiei şi limba latină au stat la bazele sale sociale şi economice şi au configurat climatul mental al provinciei.

Harta 1. Dacia romană

Principalii agenţi ai acestei noi ordini a lucrurilor erau coloniştii. Etnic şi din punctul de vedere al categoriei sociale, erau de o foarte mare diversitate. Primii ca putere şi statut social erau guvernatorii şi comandanţii legiunilor şi subordonaţii lor imediaţi, precum şi negustorii şi afaceriştii bogaţi. Urmau meşteşugarii şi vânzătorii, legionarii şi veteranii, apoi fermierii şi, în cele din urmă, muncitorii şi sclavii. La începutul secolului al III-lea, o minoritate considerabilă a populaţiei Daciei romane era alcătuită din nou-veniţi. Sosiseră din toate colţurile lumii romane, din Anglia romană până în Orientul Apropiat. Totuşi, indiferent de origini, erau uniţi de simţul apartenenţei la imperiu şi de limba latină comună.

Dacii alcătuiau majoritatea populaţiei. Supravieţuiseră războaielor de cucerire şi locuiau preponderent la sat, cultivându-şi ogoarele. Unele sate erau departe de centrele civilizaţiei romane, cu precădere cele din estul Daciei, unde legionarii şi administratorii civili erau în număr redus. Însă cele mai multe aşezări menţineau un contact regulat cu centrele urbane şi cu taberele militare sau erau străbătute de reţeaua de drumuri care legau diferitele colţuri ale provinciei. Aceşti daci rurali au fost atraşi într-o anumită măsură în sistemul economic şi în civilizaţia reprezentată de Roma provincială urbană. Astfel, au adoptat anumite schimbări în stilul lor de viaţă, au folosit limba oficială, latina, drept lingua franca şi chiar au asimilat zeii romanilor. Însă creştinătatea avea, se pare, puţini adepţi, în parte fiindcă autorităţile romane îi persecutau pe creştini. În orice caz, mărturiile arheologice privind creştinismul din Dacia la acest moment sunt fragmentare.

Primul veac al stăpânirii romane în Dacia a fost marcat de momente ocazionale de criză, dar şi de prosperitate şi pace generală, în special în perioada dintre domnia lui Hadrian (117-138) şi Marc Aureliu (161-180). Însă mai târziu, după domnia lui Septimius Severus (193-211), nesiguranţa a sporit, iar productivitatea şi comerţul au slăbit în urma presiunii constante a atacurilor triburilor barbare. În centru, la Roma, provocările repetate la adresa autorităţii împăraţilor şi subminarea încrederii în integritatea imperiului de la jumătatea secolului al III-lea au contribuit la criza din îndepărtata Dacie.

Atacurile implacabile ale carpilor şi goţilor şi dificultăţile Daciei de a apăra graniţele extinse şi expuse au dus la o retragere parţială din nordul şi estul Daciei în timpul lui Gallienus (împărat unic, 260-268). Aceasta nu a adus nicio îmbunătăţire securităţii, iar Aurelian, la începutul domniei sale, probabil în 271, a mutat armata şi administraţia civilă la sud de Dunăre, care urma să servească drept zid de apărare a imperiului şi să protejeze provinciile balcanice.

După retragerea oficială din Dacia, trăsăturile romane ale provinciei s-au atenuat pe măsură ce contactele cu imperiul de la sud de Dunăre au devenit tot mai sporadice, iar nou-veniţii, de astă dată popoare barbare sau nomade, au rămas pentru perioade mai îndelungate sau mai scurte. Poate cel mai izbitor efect din perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al VI-lea a fost degradarea inexorabilă a vieţii urbane. Deşi cetăţi precum Sarmizegetusa şi Apulum au dăinuit o vreme, în realitate ele s-au ruralizat, viaţa de aici preluând atributele zonei rurale din jur şi pierzându-şi stilul urban. Activitatea economică s-a schimbat în acelaşi fel, producţia de bunuri şi comerţul căpătând dimensiuni mai modeste. Oamenii migrau acum din oraşe la sate, care au devenit centre ale vieţii economice şi sociale. Cetăţile de pe malul stâng al Dunării, precum Dierna, Drobeta şi Sucidava, care au fost reintegrate în imperiu de Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), au perpetuat un stil de viaţă urban nepretenţios până la începutul secolului al VII-lea. La nord, în ceea ce avea să devină Transilvania, nu numai cetăţile, ci şi teritoriul în ansamblul său a pierdut contactul cu imperiul între secolele al IV-lea şi al VI-lea. Acum tradiţiile romane, rurale şi urbane deopotrivă, se pierduseră.

Soarta celei mai mari părţi din populaţia dacică – i-am putea numi „daco-romani” – de după retragerea administraţiei civile şi a legionarilor în 271 a fost un subiect de controversă, deoarece evenimentul ridică întrebări cu privire la momentul şi locul unde au apărut românii moderni. Un lucru e clar : vreme de şase veacuri după retragerea lui Aurelian, Dacia a fost ocupată de intruşi din est, nord şi sud. Cu excepţia slavilor, aceştia au lăsat puţine urme ale prezenţei lor în limba română, absenţă ce sugerează doar contacte intermitente şi superficiale cu populaţia daco-romană, presupunând deocamdată că aceasta a rămas pe loc după 271. Contribuţia acestor intruşi la constituirea etnică a românilor de mai târziu a fost, pesemne, la fel de modestă. Au sosit în valuri succesive. Goţii au migrat spre sud din regiunile baltice şi s-au aşezat în jurul anului 332 în zona dintre sudul Carpaţilor şi Dunăre, ca mercenari ai romanilor. Au cedat în faţa hunilor, care i-au atacat în 376, împingându-i la sud de Dunăre, de unde au ajuns în cele din urmă în Italia, prădând Roma în 410. Până în anul 420 hunii se stabiliseră pe teritoriul de la nord de gurile Dunării şi şi-au extins necontenit controlul asupra regiunilor care aveau să devină în secolul al XIV-lea Moldova şi Valahia şi, mai la vest, Oltenia. În 454, având acum centrul în Panonia, hunii au fost înfrânţi de o coaliţie de triburi germanice, din care gepizii,