Lenin, domnea întotdeauna o atmosferă stranie. În ciuda eforturilor unui secretar zelos de a da lucrărilor aspectul unei şedinţe de cabinet, nu ne puteam reprima senzaţia că, iată, retrăiam vremurile comitetelor revoluţionare clandestine! Ani la rând făcuserăm cu toţii parte din diverse organizaţii subterane. Totul ne părea extraordinar de familiar. Mulţi dintre comisari rămâneau cu mantalele sau pardesiele pe ei; majoritatea purtau încă jachetele lor de piele ponosite. Iama apăreau încălţaţi cu pâslari şi purtând pulovăre groase, pe care nu le scoteau nici în timpul şedinţelor.

Unul dintre comisari, Alexandr Ţiurupa, era mai totdeauna bolnav; lua parte la întruniri întins pe spate în fotoliu, cu picioarele suite pe o masă din apropiere.

Unii dintre colegii lui Lenin nici nu se aşezau în jurul mesei, trăgându-şi scaunele şi instalându-le care pe unde apucau în încăpere. Lenin îşi ocupa întotdeauna locul din capul mesei, de unde prezida şedinţele. Făcea asta cu eleganţă, cu un aer aproape solemn. Fotieva, secretara lui personală, şedea alături de el.

 

Iritat de lipsa de punctualitate şi de vorbăria colegilor săi, Lenin a stabilit un regulament strict, impunând amenzi pentru întârzieri: cinci ruble pentru cei care întârziau mai puţin de o jumătate de oră, zece pentru cei care depăşeau această limită. Când cineva vorbea, Lenin răsfoia adesea câte un carnet şi îşi spunea părerea abia după ce vorbitorul încheiase.{25}

Pentru a se elibera complet de controlul popular, bolşevicii mai aveau de înlăturat un singur obstacol important, Adunarea Constituantă, care – că să cităm un martor al evenimentelor – „le stătea ca un os în gât”.

Până la începutul lunii decembrie 1917, bolşevicii reuşiseră deja (1) să transforme Congresul Sovietelor din întreaga Rusie dintr-un organism legitim într-unul cu rol pur formal şi să-i desfiinţeze Comitetul Executiv (CEE); (2) să lipsească noul CCE, creat de ei, de atribuţiile legislative şi de dreptul de a numi miniştrii, şi (3) să divizeze Congresul Ţărănimii şi să îi substituie un organism alcătuit din propriii lor aderenţi şi simpatizanţi. Niciuna dintre aceste acţiuni, atât de importante pentru viitorul Rusiei, nu a trezit interesul marii mase a populaţiei, fiindcă ele se desfăşurau în îndepărtatul Petrograd şi aveau un grad de complexitate care depăşea puterea de înţelegere a majorităţii oamenilor. Nu la fel stăteau lucrurile cu Adunarea Constituantă, care urma să fie aleasă prin votul tuturor cetăţenilor. Cel puţin aşa se credea în toamna lui 1917.

Unul dintre argumentele cu care bolşevicii justificaseră lovitura de stat din octombrie fusese acela că numai în acest fel se putea garanta convocarea Adunării Constituante: Guvernul Provizoriu „burghez”, înspăimântat de radicalismul maselor, nu i-ar fi permis niciodată să se întrunească. Încă din 27 octombrie, organul de presă al bolşevicilor, Pravda, îşi anunţa cititorii că noul guvern „era singurul capabil să conducă ţara spre alegerea unei Adunări Constituante”. În realitate, noul guvern se temea de Adunare şi căuta cu disperare mijloace de a împiedica întrunirea ei sau, dacă acest lucru s-ar fi dovedit imposibil, de a o face inofensivă.

Bolşevicii şi-au respectat promisiunea de a ţine alegeri pentru Constituantă; ele au avut loc în Petrograd la 12-14 noiembrie şi în restul ţării în a doua jumătate a lunii. Conform criteriilor stabilite de fostul guvern, aveau drept de vot toţi bărbaţii şi femeile care împliniseră douăzeci şi unu de ani; pentru militari, vârsta minimă era de optsprezece ani. Participarea la vot a fost impresionantă: la Petrograd şi Moscova, aproximativ 70 la sută din persoanele cu drept de vot s-au prezentat la urne, iar în unele zone rurale, procentul s-a ridicat la 100 la sută. Estimările cele mai demne de încredere indică 44,4 milioane de votanţi. La 1 decembrie, Lenin declara: „Dacă luăm în considerare Adunarea Constituantă făcând abstracţie de condiţiile luptei de clasă, care împinge în mod inevitabil la un război civil, putem spune că deocamdată nu există o instituţie care să exprime în mod mai desăvârşit voinţa poporului.”

Rezultatele exacte ale votului nu pot fi stabilite, din cauza numărului mare de partide implicate şi a faptului că în multe oraşe se formaseră blocuri electorale; numai la Petrograd se înscriseseră nouăsprezece partide. Cel mai mare număr de voturi – 17,9 milioane, sau 40,4 la sută – a fost obţinut de socialist-revoluţionari. Pe locul al doilea s-au situat bolşevicii, cu 10,6 milioane, adică 24 la sută. Menşevicii şi socialist-revoluţionarii de stânga au fost de-a dreptul măturaţi. Partidul ConstituţionalDemocrat a obţinut cea mai mare parte a voturilor acordate candidaţilor nesocialişti (2,1 milioane, adică 4,7 la sută). În regiunile din afara Rusiei propriu-zise, votanţii au favorizat partidele naţionale, dintre care multe erau afiliate echivalentelor lor ruseşti; astfel, socialist-revoluţionarii ucraineni au obţinut 3,4 milioane de voturi, iar menşevicii georgieni s-au situat pe primul loc în Georgia, cu 662.000 de voturi.

Bolşevicii, care speraseră – împotriva oricărei speranţe – să obţină majoritatea, nu au fost descurajaţi de rezultate. Au câştigat cea mai mare parte a voturilor muncitorilor şi au înregistrat rezultate bune în rândul militarilor, grupuri care aveau să li se dovedească extrem de utile în timpul războiului civil. Erau totuşi nemulţumiţi de succesul cadeţilor, care, deşi pe ansamblul ţării obţinuseră mai puţin de cinci procente, câştigaseră un mare număr de voturi în oraşe, clasându-se pe locul doi după bolşevici şi, în unele oraşe, chiar depăşindu-i. În măsura în care era de aşteptat ca viitorul politic al Rusiei să se decidă în oraşe, cadeţii se dovedeau pentru noii deţinători ai puterii nişte adversari mult mai primejdioşi decât socialist-revoluţionarii, care controlau circumscripţiile rurale, având un număr uriaş de votanţi, dar o influenţă destul de redusă.

Care trebuia să fie pasul următor? Bolşevicii au dezbătut îndelung în întrunirile lor căile de neutralizare a Constituantei. Unii susţineau anularea alegerilor; alţii (printre care şi Lenin) sugerau să i se permită să se întrunească, dar să fie aplicat principiul „rechemării”, prin care deputaţilor nebolşevici să li se invalideze alegerea, pe motiv că în noile condiţii istorice nu mai puteau reprezenta interesele celor care îi aleseseră. În toiul acestor pertractări, Lenin a ordonat scoaterea în afara legii a cadeţilor şi arestarea liderilor acestora, sub acuzaţia că erau „duşmani ai poporului”. Liberalii aveau să