adâncuri. Un peşte sărind din apă se confrunta cu un băiat înfometat care avea o metodă directă, practică de a-l captura. Dădeam drumul căngii dacă simţeam că nu avea un punct de sprijin – nu uitasem să o leg de plută cu o sfoară – şi prindeam peştele în mâini. Degetele, deşi boante, erau mai îndemânatice decât cârligul. Lupta era rapidă şi furibundă. Peştii erau alunecoşi şi disperaţi, dar eu eram doar disperat. De-aş fi avut la fel de multe braţe ca zeiţa Durga – două ca să ţină cangea, patru ca să apuce peştele şi două ca să rotească bardele! Dar trebuia să mă descurc aşa cum puteam. Le băgăm mâinile în ochi, în branhii, le zdrobeam stomacul cu genunchii, le muşcam coada cu dinţii făceam tot ce era posibil ca să-i ţin până luam securea şi le tăiam capul.

Timpul şi experienţa m-au ajutat să mă perfecţionez. Am devenit mai agil şi mai îndrăzneţ. Simţeam ce trebuie să fac.

Am avut mai mult succes atunci când am început să folosesc o parte din plasa cargoului. Era inutil ca năvod, prea ţeapăn şi prea greu şi nu destul de strâns. Dar era perfect ca momeală. Plutind pe suprafaţa apei, s-a dovedit foarte atractiv pentru peşti, mai ales când s-a umplut de alge. Pentru unii, cei lenţi, s-a dovedit o locuinţă foarte bună, iar pentru alţii, cei iuţi, un loc pe care se opreau să-l viziteze. Nici rezidenţii, nici trecătorii nu bănuiau că era şi un cârlig ascuns pe acolo. Erau unele zile, din păcate prea puţine, când puteam să prind orice îmi doream. În asemenea momente, vânam mult mai mult decât îmi trebuia; nu mai era loc pe barcă pentru a usca toată cantitatea de peşte, ca să nu mai vorbim de faptul că nu puteam să mănânc tot. Păstram ce puteam, iar Richard Parker primea restul. În timpul acelor zile de abundenţă, atingeam atâţia peşti încât eram strălucitor de la toţi solzii care mi se lipeau de piele. Purtam toate acele semne precum poartă hinduşii semnele divinităţii pe frunte. Dacă aş fi fost găsit atunci, sunt sigur să marinarii ar fi crezut că sunt un zeu al peştilor care îşi domina regatul şi n-ar fi oprit. Acelea erau zilele bune. Erau rare.

Ţestoasele erau o pradă uşoară, într-adevăr, aşa cum spunea manualul de supravieţuire. Dacă ar fi să alegem două titluri: „vânătoare” şi „prindere”, ele s-ar încadra în categoria „prindere”. Deşi erau masive, ca nişte tancuri, nu înotau nici bine, nici repede; puteai să le prinzi cu o mână. Dar manualul nu-ţi spunea că o broască prinsă nu era neapărat şi o broască pe care o aveai. Trebuia s-o ridici la bord, ceea ce era foarte dificil, având în vedere că avea cam şaizeci de kilograme. Era o muncă pentru care era necesară forţa fizică demnă de un Hanuman (unul dintre eroii epici indieni). Am reuşit trăgând-o la prova şi legându-i o frânghie în jurul gâtului, a unei labe din faţă şi a uneia din spate. Am tras până am simţit că mi se rup mâinile şi-mi explodează capul. Am dus frânghia pe după prelată, pe partea cealaltă a provei; de fiecare dată când frânghia ceda, mă opinteam din răsputeri ca să nu-mi pierd prada. Şi aşa, încetul ce încetul, am reuşit s-o urc la bord. Toată operaţiunea dura foarte mult. Îmi aduc amine că, o dată, o ţestoasă a spânzurat de marginea bărcii vreo două zile, bătând din labe în tot acest timp. Se întâmpla ca în ultima fază a ridicării ţestoasa să mă ajute fără să vrea. În dorinţa de a se elibera, trăgea de frânghii, ca şi mine, şi broasca trecea de copastie. Se prăbuşea pe punte, extenuată, dar jubilând.

Ţestoasele verzi de mare îmi dădeau mai multă carne decât celelalte, iar carapacea de pe burta lor era mai subţire. Cu toate acestea, erau mai mari, uneori prea mari pentru un naufragiat care se afla pe mare de atâta timp.

Doamne, şi când te gândeşti că sunt vegetarian! Când te gândeşti că, în copilărie, tremuram la auzul pocnetului unei banane care se rupea pentru că-mi imaginam că era gâtul unui animal! Am ajuns la un nivel inimaginabil de sălbăticie.

Capitolul 67

Partea de sub plută devenise un loc unde se adunau o mulţime de forme de viaţă. La început au fost alge verzi şi moi care se agaţă de vestele de salvare şi alge mai ţepene, mai întunecate la culoare. Apoi au venit animalele: crevete nu mai mari de un deget, peşti care păreau că erau tot timpul sub raze X – li se vedeau organele prin piele –, viermi negri, melci fără cochilie, verzi şi gelatinoşi, cu membre primitive, peşti multicolori, şi crabi mărunţei şi cafenii. Am încercat totul, în afară de viermi, inclusiv algele. Numai crabii nu aveau un gust amar sau sărat. Cum apăreau, cum îi băgăm în gură, ca pe dulciuri, până nu mai rămânea niciunul. Nu mă puteam controla. Nu apăreau prea des.

Şi barca atrăgea vizitatori, sub forma crustaceelor. Sugeam fluidul din care erau făcute, iar carnea lor era foarte bună ca momeală.

M-am ataşat de aceşti autostopişti oceanici, deşi îmi îngreunau pluta. Îmi ofereau distracţie, ca şi Richard Parker. Ore întregi stăteam pe o parte şi priveam. Vedeam un oraş cu susul în jos, mic, liniştit şi paşnic, ai cărui cetăţeni se comportau ca îngerii. Imaginea era liniştitoare pentru nervii mei întinşi.

Capitolul 68

Mi-am schimbat programul de somn. Deşi mă odihneam tot timpul, rareori dormeam mai mult de o oră sau două fără întrerupere, chiar şi noaptea. Nu mă deranja mişcarea neîncetată a mării, nici vântul; te obişnuieşti cu ele aşa cum te obişnuieşti cu denivelările din saltea. Teama şi îngrijorarea mă ţineau treaz. Era uimitor cum puteam supravieţui cu atât de puţin somn.

Spre deosebire de Richard Parker. El era campion la somn. Majoritatea timpului dormita sub prelată. Dar în zilele calme, când soarele nu era prea puternic, şi în nopţile calme, ieşea. Una dintre poziţiile sale favorite era pe banca de la pupa, cu labele întinse pe