Îl iau sus pe scări, îl împing prin pasaj și-l conduc de-a, lungu’ balconului. Deschid camera lui Periera și-i dau brînci înăuntru. Intru după el și-nchid ușa-n urma mea.

Periera șade la birou și face o mutră speriată de parcă l-ar fi văzut pe dracu’. Îl percheziționez pe Fernandez și-i iau un pistol pe care-l purta la șold. Apoi îl poftesc să ia loc alături de Periera. Îmi trîntește o-njurătură.

— Puteam să fiu mai deștept, zice. Trebuia să-mi fi dat seama că toată povestea aia pe care ne-ai turnat-o cu plecarea noastră la New York ca martori principali era pură invenție.

— Ai ghicit, Fernandez, îi zic. Nu ți-ar fi stricat un dram de minte-n plus. Care va să zică v-ați păcălit. Aseară am jucat o scenă reușită-n fața voastră, arestînd-o pe Henrietta pentru uciderea lui Granworth Aymes și pentru falsificare, și v-ați prins. Ați crezut că planu’ ca s-o-nfundați pe dama asta pentru păcatele voastre a reușit. Probabil că m-ați luat drept un nătărău.

Poate-ați crezut c-o să scăpați basma curată. Da’ nu v-a ieșit pasiența. Ați greșit, și greșeala asta o s-o plătiți cu vîrf și-ndesat.

Stau și mă uit la ei. Periera-și ține capu-ntre mîini. Are aeru’ unui om sfîrșit. În schimb Fernandez își ține mîinile în buzunarele pantalonilor. Se leagănă cu scaunu’ lăsat pe spate și zîmbește.

— Sînteți cea mai ticăloasă pereche de canalii-mpuțite cu care am avut de-a face, zic. Da’, mă băieți, mai aveți încă ceva de-nvățat. N-am întîlnit pîn-acum un pungaș care să nu se fi crezut cîndva mai deștept decît era și nici voi nu faceți excepție. Amicu’ vostru Langdon Burdell, femeia de serviciu în apartament, Marie Dubuinet, și paznicu’ ăla de la docuri, James Fargal, au fost toți niște proști la fel de mari ca și voi. V-au dat de gol cu vîrf și-ndesat. Poate că v-ar interesa să știți cum. Ei bine, am să vă spun.

V-aduceți aminte cînd v-am adus pe amîndoi la poliția din Palm Springs, imediat înainte de plecarea mea, în ziua cînd am jucat scena aia mare cu frecușu’ pe care l-am tras Henriettei pentru îmbrăcămintea pe care-o purtase? Îți amintești, Fernandez, că ți-am arătat o listă a articolelor de îmbrăcăminte și ți-am spus c-am s-o trimit la New York, iar dacă Marie Dubuinet și paznicu’ de noapte vor identifica hainele alea, va fi o dovadă pentru mine că Henrietta era aceea care fusese-n mașină cu Granworth? Ți-aduci aminte de asta?

Ei bine, mă băieți, un singur lucru nu vi l-am spus atunci. Nu v-am spus esențialu’, ș-anume că schimbasem lista. Aia pe care v-am comunicat-o vouă n-a fost lista hainelor pe care o căpătasem de la Henrietta. Haina și pălăria pe care ea le purtase-n seara aia fuseseră din blană de astrahan neagră, da-n lista pe care v-am arătat-o vouă – identică cu cea pe care-am trimis-o la New York – am făcut o schimbare. Am indicat că purtase o pălărie din piele maro și o haină din blană de culoare gălbuie.

Iar neroada aia de cameristă, Marie Dubuinet, și nerodu’ ăla pe paznic de noapte au picat amîndoi în cursa pe care le-am întins-o. Ambii s-au declarat de acord că hainele-s întocmai identice cu cele pe care le purtase Henrietta-n seara aia. Ei bine, atîta mi-era de ajuns. Am aflat în felul ăsta că nu ea fusese dama din mașina lui Aymes și mi-a dovedit că dama din mașină fusese micuța voastră parteneră de joc Paulette Benito și mi-a mai arătat că toată banda asta blestemată a voastră era amestecată în afacere și ce-ați mai vrea să știți în plus ca să vă facă plăcere?

Nici unu’ din ei nu scoate o vorbă.

— Cred c-am întîlnit multe canalii-mpuțite de cînd îmi tocesc tălpile-n serviciu’ federal, le zic, și socot c-am avut a face și cu ucigași care nu s-ar fi dat în lături de la nimic, da’ cred că-mpreună cu banda voastră de ticăloși, cu lovitura asta grozavă pe care-ați încercat s-o dați, v-ați ridicat în fruntea clasamentului. Mi-e scîrbă de voi.

Periera geme. Începe să plîngă și-l trec toate nădușelile. Am impresia că l-am adus în punctul unde pot să-l dau gata. Mă duc la bufet și-i torn un pahar de whisky. Îl iau înapoi și i-l dau.

— Dă-l pe gît, băiete, zic, cît timp mai poți. Aș jura că n-au să-ți dea de băut în ziua cînd au să te prăjească.

Ridică privirea.

— Señor, spune, nu se poate se me prajasca. Io n-am făcut nimic, n-am uciso pe nimeni.

— Ei aș! îi zic.

Iau un scaun pe care m-așez și-l privesc.

— Ascultă, veneticule, zic, socot că ți-a mai rămas atîta minte ca să-ți dai seama de buclucu-n care-ai intrat. Dacă ești destul de deștept, ai să cauți să-ți ușurezi situația cît poți. Acum, în momentu’ de față, nu mă interesează falsificările. Știu că operația a fost făcută aici și cunosc întreaga poveste. Ceea ce mă preocupă-n momentu’ de față e următoarea chestie:

Cineva d-aici – adică unu’ dintre voi doi, băieți – l-a-mpușcat pe Jeremy Sagers. Acu’ cred că știu cine l-a ucis. Am dedus totu’ și-s ferm hotărît în privința unui lucru. Individu’ care l-a-mpușcat o să plătească frumușel cu viața, iar celălalt ar mai avea o șansă. Poate c-ar scăpa cu vreo cinci pînă la douăzeci de ani pentru complicitate la falsificări.

Mă opresc și-mi aprind o țigară. Le dau acestor indivizi timp berechet să fiarbă-n suc propriu.

După cîtăva vreme continui.

— Acu’ ceea ce trebuie să hotărîți voi doi, măi băieți, e vina pentru care urmează să fie dat în judecată unu’ și celălalt. Dacă vreunu’ dintre voi vrea să-l dea-n gît pe celalalt, e-n regulă. În caz contrar v-arestez pe-amîndoi pentru culpa de omor și, dacă n-o să faceți impresie bună curții, socot c-o să vă frigă și pe unu’ și pe altu. Da’ c-un pic de noroc, unu’ dintre voi poate să scape mai ieftin. Așa că sfatu’ pe care pot să vi-l dau