— E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.

— Este cea mai grea, continuă Iliescu. Și este cea mai grea pentru că n-ai cum să-i dai de rost…

Darie își așezase absent casca pe cap.

— Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun așa, prezența lui, agonia lui neverosimilă, așa cum se stingea, zidit din toate părțile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiție umană, deși, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur și simplu, să fac cum mi-ați spus voi, să-l țin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară…

Se întrerupse brusc, dîndu-și seama că lăsase cărarea și umbla acum, călcînd anevoie, printre porumbi. Întoarse capul și-l zări pe Zamfira la cîțiva pași în urmă.

— Mă băieți, spuse, da voi știți unde mergem? Pe-aici ne afundăm în porumbiște…

— Pe-aici e drumul, domnule elev, spuse Zamfira apropiindu-se. Că dacă am umbla pe cărare, poate dă peste noi vreo patrulă rusească. O ținem tot pe-aici, prin porumb, pînă către miezul nopții, și numai după aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieșim în șosea în spatele rușilor, și ne luăm după ei pînă ce se luminează. După aceea ne înfundăm din nou în porumbiște, și ne odihnim.

Iliescu se oprise la cîțiva pași, pe stînga, și le făcu semn, ridicînd brațul.

— Să fim mai cu băgare de seamă, șopti. Să mergem răsfirați, ca să nu răscolim porumbiștea. Asta pînă ce se înnoptează bine. După aceea, ne-om lăsa mai în voie… Domnule elev, adăugă apropiindu-se, dumneavoastră vă țineți la mijloc, între noi. Vă uitați cînd la stînga, cînd la dreapta, și urmăriți cum se clatină porumbii. Cînd vreți să vă odihniți o clipă, să vă trageți răsuflarea, ne fluierați ușor, și ne oprim și noi și vă așteptăm…

Pe aici, își dădu seama Darie, greierii se împuținaseră, sau poate amuțeau la apropierea lor. Se întunecase, dar nu pătrundea de nicăieri nici o adiere, și văzduhul era încă încins, și din foile uscate de porumb pe care le atingea se ridica o pulbere înecăcioasă, amăruie. Încerca să se strecoare printre porumbi fără să-i scuture prea violent, dar ranița și carabina îl încurcau și se lovea necontenit de bulgări uscați de pămînt, și uneori bocancul îi rămînea prins în vreo buruiană cu multe lujere, subțiri întortocheate, și smucindu-și piciorul, smulgea buruiana din rădăcini, clătinînd puternic porumbul, și-l năpădea pulberea, îl loveau în față fluturi mărunți de noapte.

După vreun sfert de ceas, se auzi fluierat și se opri. Privi în dreapta și în stînga lui, dar nu desluși nimic. Răsuflă adînc, apoi își lăsă capul pe spate și regăsi cerul. Se acoperise cu stele și începuse să se limpezească. Răsuflă rar, adînc, așteptînd. Apoi auzi din nou fluieratul și, de foarte aproape, din stînga lui, glasul lui Iliescu:

— O luăm din loc, domnule elev.

§

— Am umblat așa pînă după miezul nopții. Că eram obosit, înfometat, însetat, n-ar fi fost nimic, dar mă întrebam necontenit ce se va întîmpla cu noi în zori, sau a doua zi, în cel mai bun caz a treia zi. De cînd intrasem în porumbiște, avusesem impresia că ne întoarcem înapoi, ne îndreptăm spre pod, de unde scăpasem ca prin minune în viață cu o zi mai înainte. Înțelesesem că nu mai putem intra în sat dacă ipoteza lui Zamfira era justă, și anume că rușii schimbaseră direcția după atacul aviației germane. Grosul coloanei rusești părăsise șoseaua principală și se răsfirase prin satele din apropiere. Dar nu înțelegeam de ce trebuia să ne întoarcem înapoi spre pod. Evident, mă încredeam în simțul lor de orientare. Amîndoi erau siguri că mergem în direcția cea bună. Zamfira mă avertizase că va trebui să ne strecurăm în spatele rușilor, dar în loc să ne ținem după ei, mi se părea că ne întoarcem acum înapoi… Îi mai așteptăm și pe ceilalți, sau o pornim înainte? întrebă după ce întoarse capul spre brazii crescuți la întîmplare printre stînci. Nu se vedea nici unul.

— Eu zic să-i așteptăm, spuse Arhip rezemîndu-și capul pe rucsac. Să-ți spun drept, peretele ăsta din urmă m-a secătuit. N-am mai luat drumul ăsta de cîțiva ani. Urcam Piatra-Craiului pe la Omul. Uitasem că pe aici urcușul e atît de abrupt… Și aș vrea să ascult și sfîrșitul povestirii, adăugă. M-ai făcut curios…

Darie își căută pachetul cu țigări.

— Evident, Laura e convinsă că, într-un fel sau altul, Ivan ne-a binecuvîntat, și binecuvîntarea lui ne-a purtat noroc.

— Nu mai aprinde țigara, îl întrerupse Arhip. Mai așteaptă. Ești încă obosit. Te-a obosit și pe dumneata urcușul.

— Ce este mai curios, continuă Darie punîndu-și cuminte pachetul cu țigări în buzunar, este că o singură clipă nu m-am întrebat ce căuta acolo Ivan, atît de grav rănit, singur în mijlocul lanurilor de porumb, unde nu fuseseră lupte, locuri pe care avioanele germane de vînătoare nu apucaseră încă să le mitralieze. Cine l-ar fi putut răni atît de grav, încît nu se mai putea mișca și abia dacă-și mai putea mișca buzele? Și cum de nu pierduse mai mult sînge, căci lîngă el pămîntul era abia umezit? Și unde îi era pușca, unde îi era ranița? Nu avea, în buzunarul pantalonului, decît un revolver, și acela fără gloanțe. Altceva nimic, pentru că l-a căutat Zamfira. Spera să găsească ceva, un act de identitate, vreo scrisoare, vreo fotografie. Cum era sigur că ne binecuvîntase, voia să-i afle numele, să anunțe mai tîrziu familia, să le spună unde l-am îngropat. Dar n-a găsit nimic. Și nici unul dintre noi, adăugă după o pauză, scoțîndu-și din nou pachetul cu țigări, nici unul dintre noi nu s-a întrebat: ce căuta acolo Ivan? cum ajunsese el acolo?

— Fiecare lume cu structura și logica ei, spuse Arhip. Cum știți prea bine,