pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Nici legile reformei agrare nu au schimbat semnificativ structurile existente. Moşierii rămaşi au folosit mai multe utilaje şi mai mulţi angajaţi pentru a compensa pierderea forţei de muncă ţărăneşti. Cu timpul, s-a revenit la condiţiile de dinaintea reformei, pe măsură ce tot mai mulţi ţărani au fost nevoiţi să ia pământ în arendă pentru a suplimenta ceea ce primiseră din terenurile expropriate, redevenind astfel dependenţi din punct de vedere economic. Cu toate acestea, neajunsurile permanente din agricultură nu pot fi puse întru totul pe seama reformei agrare. Au fost implicate forţe care nu aveau prea mult de-a face cu legislaţia din 1918-1921, îndeosebi creşterea rapidă a populaţiei din mediul rural ; fragmentarea continuă a moşiilor ţărăneşti prin moştenire şi vânzări parţiale, care împiedica inovaţia în agricultură ; fluctuaţiile pieţei internaţionale, care i-au afectat până şi pe micii producători ; dezvoltarea lentă a industriei, care a stânjenit întărirea unei relaţii mutual benefice între mediul urban şi cel rural ; precum şi priorităţile economice ale guvernului român. Reformele nu au afectat semnificativ nici dependenţa agriculturii româneşti de producţia de cereale, deşi tendinţa unor ţărani de a-şi diversifica culturile era evidentă. În 1939, cerealele ocupau 83,5% din terenul arabil, faţă de 84,7% în 1927.

Industria s-a refăcut rapid după distrugerile enorme provocate de război. Progresul ei din perioada interbelică s-a datorat în mare măsură liberalilor şi anexării noilor provincii, în special a Transilvaniei şi Banatului. Dinamismul anilor 1920 este sugerat de dezvoltarea spectaculoasă a industriei petrolului, de la 968.000 de tone în 1918 la 5.800.000 de tone în 1930, România fiind al şaselea producător din lume, şi de creşterea producţiei de oţel, de la 38.000 de tone în 1925 la 144.000 de tone în 1928.

În ciuda progreselor impresionante înregistrate în numeroase ramuri ale industriei, structura economică fundamentală a ţării nu s-a schimbat semnificativ. În 1939, agricultura reprezenta în continuare principala sursă de venit pentru 78% din populaţia activă, în vreme ce doar 10% era implicată în mod asemănător în industrie. România depindea în continuare de importurile străine pentru a-şi utila fabricile şi a le oferi consumatorilor o gamă variată de bunuri.

Societatea românească din anii 1920 şi 1930 era extrem de diferită faţă de cea antebelică. Înainte de toate, populaţia era mai numeroasă şi mai diversificată din punct de vedere etnic. În 1939, populaţia totală era de 18.052.896 de persoane, cifră care reprezenta o creştere cu circa 2.500.000 faţă de populaţia estimată în 1920. Această creştere era rezultatul unei rate sporite a natalităţii, aproape dublă faţă de cea din vestul şi nordul Europei, şi al unei scăderi modeste a ratei mortalităţii. Din punct de vedere etnic, românii reprezentau o majoritate substanţială a populaţiei. În 1930, românii constituiau 71,9% din total (12.981.324), pe când cea mai mare minoritate, cea maghiară, reprezenta 7,2% (1.415.507), urmată de germani, cu 4,1% (745.421), evrei, cu 4% (728.115), şi ucraineni, cu 3,2% (582.115). Însă aceste proporţii variau semnificativ de la o regiune la alta. De exemplu, maghiarii alcătuiau 29% din populaţia Transilvaniei, germanii reprezentau 24% dintre locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei, iar evreii, 10,8% din populaţia Bucovinei şi 7% din cea a Basarabiei. Minorităţile constituiau o proporţie semnificativă din populaţia urbană : evreii, de pildă, reprezentau 30% în Bucovina, 27% în Basarabia şi 23% în Moldova.

Schimbările economice şi sociale au intensificat dezbaterile cu privire la drepturile civile şi politice ale femeilor. Statutul lor era în mare parte cel de dinaintea Primului Război Mondial : erau supuse taţilor lor şi, după căsătorie, soţilor şi nu puteau vota sau candida la alegerile parlamentare. Deşi Constituţia din 1923 proclama egalitatea dintre sexe şi unii politicieni de marcă susţineau legislaţia care să transforme acest principiu în realitate, situaţia a rămas în esenţă neschimbată pe durata perioadei interbelice. Femeile din clasele superioare şi educate au continuat să susţină cauza emancipării prin intermediul unor organizaţii noi, mai ales Consiliul Naţional al Femeilor Române, înfiinţat şi condus de Calypso Botez, una dintre cele mai importante figuri ale mişcării feministe româneşti. Deşi nu şi-au îndeplinit obiectivele, ea şi colegele ei au atras atenţia conştiinţei publice asupra problemelor implicate şi a echităţii cauzei lor. Legea electorală promulgată de Carol al II-lea în 1939, în timpul experimentului său autoritarist, le-a acordat într-adevăr femeilor dreptul limitat de a vota la alegerile naţionale, dar era un drept iluzoriu, de vreme ce Carol abolise partidele politice şi guvernul reprezentativ. Dictatura lui Ion Antonescu şi implicarea României în al Doilea Război Mondial au amânat analiza egalităţii civile şi politice a femeilor.

În ansamblul perioadei interbelice, societatea românească a devenit mai urbană. În 1930, locuitorii de la oraş reprezentau circa 20% din populaţia totală, iar în deceniul următor numărul lor a sporit cu peste 14%, creştere datorată aproape în exclusivitate migraţiei din mediul rural. Bucureştiul ocupa un loc aparte în procesul de urbanizare. Centru administrativ, economic şi cultural complex, acest oraş s-a dezvoltat într-un ritm şi a exercitat o influenţă în afacerile publice mult mai mare decât oricare altul. Populaţia sa a crescut de la 382.000 în 1918 la aproximativ 870.000 în 1939, cea mai masivă creştere din istoria oraşului. Extinderea sa dramatică s-a datorat în bună parte rolului de capitală a României Mari, care necesita instituţii administrative noi, mai mari, şi o birocraţie mai largă. Însă principala motivaţie era de ordin economic. Industria nu se dezvolta atât de rapid nicăieri în ţară, iar în 1938, producţia industrială a oraşului reprezenta 17% din totalul ţării (28%, dacă se iau în considerare împrejurimile, pe o rază de 32 de kilometri). Viaţa financiară şi economică a întregii ţări era afectată în mod hotărâtor de industria sa.

La sfârşitul anilor 1920, criza economică mondială a întrerupt dezvoltarea economică promiţătoare a României şi a inaugurat un deceniu de incertitudine socială şi politică. Criza a lovit extrem de puternic România, mai ales din cauza economiei